transformoze

     Ca tot labaru' sensibil ma uit din timp in timp la starletele de cariera, nu de ocazie, cum presteaza si traiesc si experimenteaza si mai mult sau mai putin analizez (intregul) - depinde de stare si altele, cum ar fi de ocupatie, de exemplu, care, de fapt si ea depinde tot de stare in final. dar nu doar la cele contemporane, tinere cat se poate in limitele legalitatii, aceste aparitii fresh la inceput de drum (comun cu cel vizual al meu) sau inca aproape de start, cat si la cele vechi si clasice (care nu se stie unde sunt acum), bogate si ele in intelesuri si sensuri si de toate, chiar si bune de-ale gurii, dar la care, intr-adevar, este mai putin evident - cel putin raportat la timpul prezent - ce voi vrea sa evidentiez. si constat ceva, azi mai mult decat alta data, conjunctural. chiar si cu mai putina experienta in domeniu, pot observa ca discret, dar de la an la an, timpul s-a intamplat intre timp si usoare diferente apar. desigur, nu ma refer la practicile si ritualurile de copulatie, care poarta si ele o nota de moda, cat la actant(a) - care se supune regulilor interioare de biotica. pe scurt si mai simplu, imbatranesc, sau avanseaza in varsta, transformare care ramane documentata in multe role de film sau hipermulti bites de informatie. e adevarat, acelasi lucru se intampla si cu actorii de film, dar am ales acest caz particular pt ca il gasesc (a fi) mai... intim, sau macar aparent intim. unii isi vad / urmaresc actorul, actrita preferat/a cum evolueaza fizic in timp, in acelasi timp cu propria-i transformare, iar altii.... in fine, se-ntelege, presupun, cum le cresc starletele :). culmea, parca, poate, ca pe ei parca nu apuci sa-i (mai) vezi crescand; ii descoperi direct maturi, sa zicem, burtosi adesea si disperati la granita regnului. oricum, nu tineam sa intru in critica cinematografica, iar cea anterioara nu era una.

     Si acelasi lucru il constat si eu azi. nu musai ca imbatranesc :), ci faptul ca desi sunt foarte obisnuit cu chipul meu de acum, de astazi, din 2012 cu +/-ul memoriei, aproape pana la refuz, el nu a fost asa dintotdeauna si nu mai este la fel cu acelasi din urma cu 8 ani. cine-ar fi crezut, nu?! :p desigur, imi dau seama ca puteam fi si mai radical, dar nu peste o poza cu mine gol la cadita am dat astazi, ci peste una din liceu, tanar fecior in ea fiind, efemer adolescent cumva efeminat.

     Acelasi lucru, cu documentarea, se intampla si cu artistii plastici; pe langa cea indirecta, printre valurile de lucrari si tablouri isi mai fac si cate un autoportret, sa-si ilustreze/caracterizeze aspectul fizic, nemetaforic al existentei lor. poate nu picasso, pt ca oricum nu i s-ar fi intrevazut chelia in cuburi si poate nici dali, ca de fiecare data cand se reprezenta trebuia sa fie descompus sau doar in trecere, scurgandu-se, dar macar courbet sau schiele tot isi mai faceau din cand in cand cate un portret, pe care urmarindu-le, chiar si neatent, sa remarci schimbarea.

     Trebuie sa recunosc ca mi-ar placea sa ascult un autoportret muzical candva!