extrospectii noir

      O mica insula atemporala in oceanul de ordine pe care trebuie s-o fac inainte : memento mori.
      Nici ca se putea mai bine in a fi mai filmic ! O amorfa de pustietate imbraca atmosfera casei. E aproape intuneric in toate camerele si lumea doarme (pentru ziua de maine cu programul ei cotidian). Desi vantul isi face simtita prezenta din cand in cand prin suieraturi urmate de valurite mangaieri reci pe picioare, stau in pantaloni scurti. Afara ploua, sau cel putin a plouat in ultimele ore, iar picuri mai cad pe pervaz cantandu-mi intrerupt de pauze pocnituri scurte repetate aritmic ca intr-o compozitie muzicala experimentala. – ma intreb de ce oare mai mereu oamenii descriu vremea de afara atunci cand scriu –
La fel ca in incadraturile de film in care personajul este zarit prin usorul usii, de undeva din intunericul exterior anex, stand in camera sub o lumina ce-i amplifica prezenta, asa si eu stau in fund pe marginea patului, nu chiar cocosat. Ma apucasem sa fac ordine, cel putin asa credeam, sau macar cu asta pornisem in gand in a-mi desfasura ceea ce a devenit rapid epopeea trairilor si actiunilor urmatoare.
Ma uit pe fotografii, exact ca-n scena aceea din filmul pe care l-ai vazut candva, desi nu mai stii exact cand, poate, cand vuieste vantul afara si obiectele trosnesc prin camera. Trec prin portaluri care ma readuc in apropierea diversor persoane care nu mai sunt in peisaj sau care nu mai sunt deloc – ce este omul ? – , cel putin apti de a fi observati sau interactiona. Imaginile sunt facute de mine si mi le-amintesc pe fiecare in parte aproape : reusite sau nereusite in a reda momentul trait, caci momentele nu pot a-mi fi fost decat reusite dinspre prezent. Lucioase sau mate, subexpuse, supraexpuse, corecte ca o descriere amanuntita, ampla si exacta sau arse precum niste amintiri solare, foarte contrast, sau moi, clare sau neclare si cu puncte de focus ascunse intr-un mai vast interes, intr-un complex de informatie ce invaluie, color, alb-negru, trec prin ele nici prea lent nici prea rapid.
Poate ca nu sunt chiar omul cuvintelor intotdeauna, sau nu caut sa-mi exprim vizibil (cert, caci poate fi si auzibil, nu ?) si oarecum sa-mi imprim trairile pe moment, in proximitatea obiectului generator, concatenate multivalent pana la contrarii pe alocuri, insa imi sunt revelate „din negura timpului” ( - ca pusti usor teatral pe alocuri, cu un simt al dramatizarii bine insusit, alegeam adesea expresia asta in textele vremii ; nici nu era o chestiune de placere in a o folosi, cat ilustra cu o posibila certitudine, cadea ca o haina bine croita pe ceea ce-mi intelegeam atunci a-mi fi statusul launtric - ) emotii, sau chiar sentimente, pe care le-am avut sau le am si le voi avea in continuare sau le voi pierde undeva pe drum, desi putin probabil, consider.
Spre deosebire de stiintele asa zise exacte, ciudat lucru / fenomen sentimentele astea, parca, nu ? Ca si cum te-ai intreba daca-i noapte sau zi afara cand stai intr-o casa fara ferestre, sau ca si cum ai vrea sa stii daca aerul din balonul care este in alt balon umflat este cald sau rece. Cam greu sa ajungi cu termometrul intr-un loc inaccsesibil – copii, nu va ganditi la prostii, caci asta e o treaba pe bune serioasa – iar in ceea ce priveste faza solara de afara, daca ai iesit sa aflii (doar din curiozitatea de a stii), deja te lasi prada influentei vremii, zic.
      Ca tot ma amuzam cum isi joaca adesea vremea rolul de mijloc stilistic fara vreun consimtamant prealabil, ma-ntrebam acum daca oare peste x timp, in viitor, cineva ar da peste textul asta (cu un oarecare caracter de jurnal) pe undeva si l-ar citi, daca ar fi curios sa caute in registre conditia meteorologica de trecutul atunci, azi-ul de aici si acum pentru mine. Poate, pe undeva, cum caut si eu acum cu mintea detaliile imaginilor care-i cuprind si „imortalizeaza” pe cei de atunci (care mai sunt sau nu mai sunt ei insisi) la care ma uit azi, cand inca ploua afara, rasunandu-mi pervazul din timp in timp sub puterea fiecarui picur si se aud caini latrand printre blocuri si schelalaieli infundate.

planaj lamentabil în (in)existenţă

Raport de stare. Diagnosticul "incapacitate cronica de comunicare, acutizata pe fond intunecat revelat". Remedii: anarhie. Tratament: o teasta crapata pe zi in lumina puternica contre-jour.

    "Mi-e sila, mi-e greata, sunt nervos, irascibil, iritat si revoltat.
     M-am saturat sa (a)par altfel decat sunt (din diverse motive, atat etice / morale, cat si materiale, dupa caz). M-am saturat sa-mi lipseasca confortul. M-am saturat sa traiesc in aceeasi cloaca fizica si mentala de 10 ani cu piloni rezistenti ai acestei cupole, pe care nu-i voi enunta. M-am saturat sa nu am o persoana pe care sa ma pot baza (oricand) psihic si emotional. M-am saturat sa fiu bombardat pana si in intimitate aproape zilnic cu enunturi, idei, teorii despre boli, catastrofe, drame, moarte si argumente mistice la toate cele enumerate, fapt care duce lent, gradat, structurat (sau sigur, ca nu stiu exact cum sa ma exprim aici) la paranoia, stres si griji continue subjustificate, la un fond anxios sau depresiv. Ma saturasem si de procesul de lamentare. M-am saturat sa nu fiu inteles, sa trebuiasca sa ma explic.
     Cu doua zile de primavara nu trece (o) iarna (lunga / anevoioasa). Nu imi permit sa ma mut intr-un loc mai mult sau mai putin "(doar) al meu" deocamdata, nu pot lua o pauza; nici macar sa-mi inchid mobilul o zi nu-mi permit.
     Lipsa constanta de liniste interioara intrerupta rar de oaze de calm si aparenta (nu pseudo-, cat mai degraba cvasi-) armonie duce treptat la atrofierea papilelor gustative responsabile cu aroma particulara vietii (cu nuante caracteristice efemere uneori apreciabile) si mai apoi la pierderea vointei de a supravietui. Iar totul (in jur) se consuma, altereaza, degradeaza si in cele din urma distruge in acest rastimp (de neputinte si resemnare) pana la punctul de ireversibilitate. Psihotic. Mortuar. Fantomatic in final.

     Declatatie intocmita azi in sediul central conceptual (cel mai inalt), camera (subterana) a metroului neprevazut, incheiata si semnata pe proprie raspundere, Z."


Si sa mai crezi contrariul, ca motorul trairii neuns la timp de multa vreme s-a stricat si nu ai/gasesti ceva nou de spus in fiecare zi, din trunchiul si rarunchiul creativitatii; pfff, ce scuza mediocra!
La asa o lectura buna merge si un Wagner sau un Carl Orff (desigur, Walküre sau Burana, sa poata publicul meu infocat sa simta ca epatez), nu atat pentru gravitatea care motiveaza, sau ilustreaza vreun moment de izbanda glorioasa, semi-absoluta, poate chiar cu usoare note fatidice, cat pentru forta pe care o implica, imprima, impune strivitor. Sfat practic: niciodata nu poti fi prea sigur ca s-au stors bine rufele, asa ca reia procesul (in mainile tale)!