De fiecare data cand am o vaga senzatie de elucidare a unei imagini de ansamblu, se mai arata cate ceva care sa ma dea peste cap si sa-mi demonstreze ca e mai complexa complexitatea decat imi imaginam.
Desigur, par niste cautari si inutile si usor adolescentine si in plus, cea mai aproape-mi de studiu este, subiectiv, cu regret, proria-mi persoana, deci nu pot garanta o universalitate.
Am un gust profund cronicizat de elitism, de discutii academice despre estetica si filosofie, de abstractizare a orice posibil peste caracterul intim personal si posibil violent, imediat al relitatii inconjuratoare cotidiene. Da, nu merg la meci cu prietenii, merg la muzeu cu placere; nu scuip seminte noaptea la coltul strazii barfind ultimele zvonuri despre putere in cartier sau prost-gust vestimentar, ci prefer sa cuceresc, sa invalui sau sa asediez o fata la un vin si o discutie despre arta, fenomene lingvistice, psihologie sau chestii despre care n-am prea multe cunostinte; nu merg la masaj erotic cu sampanie si finalizare si nici nu iau fete de pe sosea in masina, prefer sa ma las fascinat de o sclipire scurta feerica, de o aura delicata discreta vizual, sa savurez coliziunea spatiilor personale, sa fabulez erotism rafinat de la simple detalii (nas, buze, par, ochi, parfum, haine etc) pe care le remarc la unele femei pe strada; nu ascult "manele si trance", savurez jazz, electro si orice compozitie sonora ce-mi poate evoca, in orice fel o poveste, o naratiune abstracta, care ma poate transporta intr-un peisaj mental complex, iar uneori, am starea necesara de a ma emersa intr-un spatiu muzical cult sau cel etnic, fara sa judec discreditor spiritul simplu folcloric sau culoarea traditiilor. Nu ma consider vreun elevat sau vreun Deosebit educational, ci pur si simplu ma descopar usor dislocat de mediu ambient social. Cu toate astea imi dau seama azi, imi aduc aminte ca am ascultat, cu un oarecare grad de sinceritate chiar, "Poezie de strada [2001]" candva. Aveam un coleg de clasa, baietel de cartier si cu usoare complicatii familiale, cu care eram bun prieten, chiar foarte bun o perioada. Petreceam destul timp impreuna, treceam des pe la el, eram sinceri unul cu celalalt si aveam si diverse subiecte de discutie, mai vulgare sa zicem; una peste alta, ne intelegeam bine. Era baiatu' rau al clasei care a ajuns sa o placa pe fata rebela a clasei, care mi-a placut si mie. Desigur, fondul comun era ca eram cu totii vedete, din cei buni ai clasei, favorizatii educatie, cei cool, alaturi de inca vreo 2-3 persoane din bisericuta noastra; cel putin asa imi pareau lucrurile atunci. In tot acest trio emotional la varsta frageda pe care il poti regasi cu usurinta in diverse filme cu personaje mature, chinuite, torturate si schingiuite sentimental, totul de o densitate vascoasa claustranta, imbacsita pana la sufocare, eu am ajuns sa-i ofer consolare si sfatuire prietenului meu, caruia ii cedasem... ce-i cedasem, in cum s-o curteze pe cea dorita de amandoi, desi atractia mi-era si exprimata si cunoscuta de toata lumea. Si adevarul e ca nu ma vexa treaba asta, intr-atat de mult cum ar crede unii sau intr-un mod atat de umilitor, cum si-au imaginat-o / considerat-o altii chiar apropiati. Lesne de inteles, cumva, el era si cel ales, oarecum, caci era Răul, iar eu eram mai mult Meditativul. Acum mi se pare imposibil, de film, de o consistenta intr-atat de diluata, incat, desi imi amintesc, mi-e foarte greu sa procesez ca a existat un asemenea timp; un timp in care ascultam la combina hip-hop explicit, in care am primit cadou un cutit - de dragul dramatismului literar, pe care inca il mai am de altfel - briceag cu lama de 10 cm mai exact, pe care l-am si folosit in asa mod incat sa fiu retinut de gardieni odata, in care lumea se combina la revelioane si se mozolea prin cotloane sau dupa ce se stingea lumina si in care dadeam petarde din balcon si in care el, Răul, a vanat cu placere o alta fatuca de cartier ce poseda, cum as descrie-o acum buchisit / ales, o sarmanta vulgaritate, cu vreo doi ani mai mica, care fugea mai curand spre incultura decat tragea spre revelare semantica. Toate astea fiind pana pe clasa a 8-a; si ce-i drept era frumusica si fasneata si da, el ar fi vrut sa i-o dea, iar ea nu cred ca s-ar fi suparat sa i-o ia! ceea ce probabil s-a si intamplat la un moment dat, nu prea indepartat. Mi-aduc aminte perfect atmosfera, de party de apartament, noi intre noi si nu chiar, usor stingheri si totusi familiari, mancare la comun pe masa in diverse farfurii, bautura, muzica buna de-al de BUG Mafia, balconul inchis cu termopan - mai rar la vremea aia-, minutele numarate invers, artificiile, petardele date in strada, bucataria ca loc de retragere, bisericutele pe interese, siguranta cu care ne consideram niste maturi si ca ni se cuvine orice, dorintele stand sa se reverse, sexualitate insinuata discret, exaltarile scurte la contact corporal, dansurile puerile si in final intunericul din sufragerie de la el de revelion si dormitul la gramada cu revolutii ale agitatiei, sau clarobscurul din dormitorul ei in care i-am intrezarit sau auzit lingandu-se inainte de a adormi - m-a fascinat atunci nonsalanta pe care au afisat-o fata de mine intrerupta chiar si de dialog amuzant intre noi. Unde s-au dus toti anii astia? Unde au ramas toti "copiii" aceia - care actionau cu tarie, cu verva galagioasa, chiar deranjanta poate pe alocuri, cum as considera-o acum? Mai exista pe undeva, altfel decat mental, acele decoruri?
O alta poveste in paralel spune ca in general e o experienta ciudata si dificila - neplacuta, in final - sa vezi un cuplu despartindu-se, cu atat mai mult cu cat persoanele sunt mature, reprezentate ca adulti atotstiutori, cu atat mai mult cu cat sunt proprii parinti, cu atat mai mult cu cat esti necopt si nu ai cum intelege chestii pe care probabil nici ei nu le-au inteles sau nu le inteleg sau nu le vor mai intelege vreodata si raman asa neintelese, intr-o nebuloasa, ca aceea a oricarei despartiti pe care o poti trai chiar si tu, direct, ca tanar adult inotand fara colac, cu nestiinta si fara jaloane prin viata, iar dupa ce am reprimat cu maiestrie si talent reciclator incertitudini si nesigurante, am considerat cu pozitivism drept o virtute a avea parinti despartiti. Vedeam cu ochi plini contextul oferit dezvoltarii unei intelegeri mai amanuntite, a unui spirit polivalent ce poate considera si umbra parte din obiect. Partea ironica a obiectului insa este ca inteleg acum o altfel de imagine ampla, in care negativul ramane negativ, nu un pozitiv exprimat sub alta forma si in plus tot apar noi detalii care sa reformuleze povestea din premise. Parerea mea e ca acum oricum nu mai are nici o importanta, insa imi evoca diverse aspecte uitate, confuze si-mi ilustreaza un nou layer al realitatii - pe care consideram ca am inteles-o deja - diferit de banalul situatiilor pe care il consideram, sau l-am considerat. Una peste alta, mereu mai e macar un pas de facut in spate pentru a vedea toata scena, mereu inca unul.
Si in final, totul e istorie, plina de contraste, culmea ascunse!
* Pana Cand Moartea Ne Va Desparti ( Varianta Puya ) / oricat de penibila ar fi acum piesa, sau era si atunci pentru cei copti, evoca excelent o perioada
Blazzaj - Piersicoaso / pacat insa ca doream varianta aceea mai isterica, cu mult fond citadin
Faithless featuring Estelle - Why Go? / sa nu creada lumea ca sunt vreun trist plin de negativism, vreun ist plin de ism :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu