Ai mei cunoscuţi devin!... devin ce vor ei, ce a ajuns să le placă cu timpul să fie, ce şi-au dorit încă de-atunci, ce trebui, ce le cere societatea, ce nu-i interesează, ce li se impune, după caz. Se transformă. Se transformă din copiii pe care îi cunoşteam, mai mult sau mai puţin, când eram mic.
Din întregul pe care-l împărţeam în mod egal, fără să-l împărţim, căci îl aveam la comun, fiecare îşi însuşeşte felia sa îngustă insipidă, cu gust sau, mai rar, cu bun gust, iarăşi după caz. Un fel de linie continuă ce devine punctată şi pare neîntreruptă doar datorită perspectivei care face cumva aparent să dispară golurile dintre plinuri înspre orizont.
Se transformă din foştii copii în viitori adulţi împărţiţi în arii de lucru, divizaţi, catalogaţi, etichetaţi, definiţi, indexaţi. Viitorii funcţionari, de care făceam mişto, pe care îi înjuram, în care n-aveam încredere sau de care ne feream în tinereţe, sunt ei; bătrânii, de care probabil ne băteam prosteşte joc, vor fi ei. Deşi sunt tot ei, aparent, amicii mei devin, precum fluturii din larve; devin poliţişti, bancheri, mafioţi, ingineri, medici, fotbalişti, "prestatori de spectacole de divertisment", editori, profesori (care-şi pun întrebări şi caută să reformeze, sau care n-au învăţat nimic în formele de învăţământ instituţionalizat pe care le-au urmat şi promovează astfel, absolvă şi dezvoltă/extind stupiditatea, analfabetismul etc), jurnalişti, psihologi, fotografi, artişti plastici. Alţi cunoscuţi nu cred că mai am, sau îmi pare rău dacă i-am trecut cu vedere involuntar. Probabil că şi când erau mici îi căutau meseriile, dar erau mai mereu la joacă şi nu-i găseau acasă. În continuare, probabil că (de-aia) vorbeau mai mult cu părinţii noştri, care apoi dădeau naştere întrebării ăleia cu "mare".
Am rămas un pic incert. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez. Nu ştiu dacă am crescut sau sunt încă mic. Nu ştiu dacă nu e o utopie ce a urmat logic în gândirea mea; nu ştiu dacă are societatea astfel de locuri, iar dacă ar avea, ce societate ar mai fi? (ironic, curios, întrebător mirat). Am rămas în urmă. Am devenit amator, căci imi pun probleme fără vreo facultate. Desigur, fără acea facultate, cea specifică, dedicată. Profesioniştii işi ascultă chemarea cuminţi.
Muzicanţii ne cântă timpul, ca o frescă... şi ne împlu urechile în pauzele dintre acte; intermezzourile gândirii, potenţarea/stimularea existenţei (concepută de unii prin simţire). Indiferent de cadrul istoric sau paradigmă, adulţii îmbătrânesc şi apoi mor, iar tinerii le urmează în loc (-descendenţa!), cu excepţia câtorva ascendenţi care mor necunoscuţi (v. indexare) de contemporanii lor.
PS.: Mă bucur că nu mă citeşte nici un mai mare învăţat, iar dacă o va face cumva vreunul şi-mi va descoperi greşeli(le), sper doar să fie îndeajuns de învăţat încât să nu le suporte şi să mă înştiinţeze şi pe mine.
PPS.: Vă pupă Jean!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu