in noaptea asta ploua. de-abia ce-a inceput, mai exact; in timp ce vedeam si eu care este "cel mai scump videoclip romanesc" (sex sells, but also cheers up; fair enough). cred ca ar trebui sa ma fac meteorolog de serviciu, ca tot ce am eu ceva indoieli la adresa mea in ultimul timp. pana nu mult peste o ora in urma bateam strazile intunecate; nici cainii nu ma latrau, nici lumina nu ma atingea. probabil ca devin emo. astazi, desi ma imparteam cu mine insumi, era ca si cum n-as fi fost acolo... adica aici. am lasat noaptea sa se lase in tihna in toata casa, fara sa-i deranjez prezenta cu vreo sursa de lumina artificiala. doar pe geam intrau franturi ce se jucau pe tavanul camerei, alergandu-se, intrecandu-se, suprapunandu-se, contopindu-se ingemanate. cred c-a trecut chiar si o masina de interventii care a animat mai tare atmosfera cu brutal contrast intrerupt. destul de liniste in rest, doar toate fosnind in bataia curentului creat strecurandu-se printre mormane si gramezi nemaiordonate de aceasta data. ma ridic incet din pat si ma plimb prin toata casa goala strapungand nelumina ce ma imbratisa, exalta, petrecea pana-n miez. de parca ar fi fost toate cele din mine de nenumarati ani, cu ridicaturi si adancituri, ma stracuram printre ele fara sa-mi aud pasii si fara sa-mi simt vederea, pana-n balcon - de unde, de sus, mi se-nsira in clarobscur aceeasi bucata de oras, strabatuta de oameni mai mici - si inapoi. inapoi, pana in miezul casei, prin toate camerele ascunse si-napoi in balconul inaltat. si de-abia aici devine interesant: in tot acest timp, in care nu stiu daca gandeam sau nu, daca imi dadeam ascultare sau nu, daca imi ghidam sau nu existenta, parca n-as fi fost deloc acolo, material. cat de emo e asta?! sa povestesti cum te-ai pseudodematerializat.
oricum... si mi se pare ca s-a oprit si ploaia deja, pana am ispravit eu acest inceput, desi mai putin important, mai mare decat cuprinsul - important, desigur! - ce urmeaza. cat despre incheiere, prevad ca va fi foarte abrupta, cam ca ultimii stropi.
eu sunt incarnarea mea.
cica am linia lui Venus in palma, desi eu il simt mai curand pe Ares. ea vine cand pofteste, ma rascoleste si pleaca. uneori isi lasa urme incizate si in altceva decat in sinele meu. el o pandeste, iar cand ea se lasa prea mult asteptata, izbucneste. mi-e greu sa-l stavilesc atunci, parca prea tarziu si abia daca reusesc sa-l mai domolesc temporar; pare ca nimic nu-l tempereaza si nu se astampara decat primind in schimb. nici Afrodita si nici Marte nu-s din mine, nu-i stapanesc, dar nici in lipsa lor eu nu sunt (eu). cica n-ar trebui sa-mi fie frica, indiferent... si stiu eu de ce!
ce sa zic acum, Dzeu... intre ei!
ma intreb daca o exista si linia satirului, sau trebuie s-o trasez eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu