Stau şi mă gândesc...
În timp ce stau la masă şi mănânc blazat de o zi blazantă, experienţe blazante şi un anume ceva frustrant, aud şi ascult la un volum şi tempo demn de o portavoce - cam ca în lagăr, îmi imaginez, când striga megafonul în permanenţă, umbrind chiar şi timpul de respiro - despre moaşte. Despre nişte moaşte anume, despre moaştele lui nuştiucine. Şi procesez, fără să vreau, întreaga jumătate de discuţie - căci conversaţia se purta la telefon - îndesată-mi în timpanele ce s-ar fi închis în timp ce mestecam mâncarea gătită ca la cantina studenţească. Ştia că există nişte moaşte în cimitirul Giuleşti, auzise ceva, dar nu ştia exact care sau unde. Şi bătrânica aceea a zis să o ducă acolo, să-i arate. S-ar fi gândit că poate i se va miracoliza ceva şi-n viaţa sa. Cică a fost un preot care a fost într-atât de bun, încât acum, chiar şi după moarte, nu îi putrezesc oasele - spre deosebire de restul muritorilor mai puţini buni, contribui eu. Altfel spus îi sunt rămăşiţele materiale albe, pure, sfinte. "...dar când am ajuns acolo, era coadă; toţi stăteau să ajungă să pună şi ei mâna pe ele, să-i ajute!" Şi, pentru că nu e vorba de români, ci de oameni în general şi cum sunt ei, reflect: "După ce că a fost într-atât de bun toată viaţa, ajutând pe oricine a putut, probabil, oricând, nici măcar acum n-are pace!". Nişte ultime miracole şi ajutoare venite tocmai de Dincolo celor care-şi isprăvesc viaţa prin cimitire, aşteptând la coadă ca-n mult controversata perioadă comunistă! Dar, de asemenea, "doar copilu' care plânge primeşte ţâţă". Iar dacă universul (tot) e atât de mare, de vast, de bogat, de ce n-ar da şi la altu' (amărât, nevoiaş, la ananghie)?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu