grănicer

Gândindu-mă la, sau pesemne marcat de articolul pe care l-am citit de curând, cum că s-ar fi descoperit şi se încearcă dezvoltarea unei metode, unui mijloc, unui program de captare a imaginilor mentale, respectiv vise, s-a întâmplat ceva interesant şi deopotrivă fascinant pt mine. Am visat înspre dimineaţă, după un alt vis mustind de cunoscuţi şi locuri cvasiexistente (căci nu pot spune cu certitudine gradul de impretire) şi răsturnări ambigue de situaţie, nişte fotografii. Nişte negative, mai exact, augmentate în suprafaţă, parcă imense, mai mult decât ar putea cuprinde ochiul deschis, ca o panoramă copleşitoare, ca un doctor care se uită la nişte radiografii importante, impunătoare precum templele greceşti sau piramidele egiptene, ca un zgârie-nori din zilele noastre, însă încadrându-se la fix parcă, perfect în aria vizuală/de cuprindere a ochiului mental... şi acela augmentat, gigant, suprem - ca şi cum eu cu totul, în carne şi oase, aş fi fost doar ochiul, iar imaginile ce se înălţau înaintea privirii mele ar fi avut trupuri colosale. Desigur, erau luminate din spate - şi pt a le putea vedea, fiind peliculă transparentă, şi pt a spori efectul - şi se succedau ca într-un slideshow. Le vedeam până şi detaliile legate de profunzimea de câmp, respectiv punctul de focus. Pertotal, un sentiment înălţător! Dar nu până aici era partea interesantă, ci faptul că în timp ce aceste imagini supradimensionate se derulau în voia lor şi extazul meu, ştiind că mai mult decât altă dată până acum s-ar putea înregistra aceste imagini, depăşind bariera oniricului şi bucurându-mă şi Dincolo, îmi doream să poată fi salvate, cu o uşoara părere de rău că se vor pierde. Apoi am realizat - atât cât se poate folosi acest termen pt o stare de transă cel mult, sau chiar neconştienţă - că mintea mea, creierul probabil doar reproduce nişte cadre deja existente pe care le-am mai văzut şi le ştiu, căci chiar le am materializate Dincolo. Altfel spus, am exclus ideea că acelea ar fi nişte imagini noi, produse atunci şi acolo pt. mine de către... o parte din mine şi am dormit liniştit în continuare şi le-am urmărit cu atenţie.
Cum era de aşteptat, chiar dacă m-am trezit imediat (cred) după visul acesta, am uitat de el pe moment, furat şi distras de alte diverse. Cu toate astea, se face totuşi că mi-am amintit într-un târziu de el şi când am făcut asta nici n-am mai început căutarile, căci ştiu sigur că nu am făcut vreodată acele fotografii şi prin urmare, nu le am. Şi e păcat... căci mi-au produs sau îmi produceau plăcere.

Nu pot să nu mă gândesc ce mult ar revoluţiona arta un astfel de gadget care să-ţi transpună vizual gândurile, proiecţiile mentale - deşi trebuie să iau în calcul şi aspectul celălalt, că ar putea fi oarecum depăşit de situaţie uneori şi ca ar fi extrem de dificil de diferenţiat şi tradus/decodat informaţia pe alocuri - şi câte deschideri ar aduce acesteia, de asemenea, facilitând mult demersul operaţional. Şi mă amuz nespus; cum eu îl citesc pe predecesorul meu acum şi este deja "expirat" ceea ce-i părea lui avangardist atunci, presimt că veteranii exprimării artistice printr-un astfel de mijloc vor resimţi trăirile mele de acum.

De peste granită, deja, judecându-mă lucid, închei.

@#$#!@ , *&*#^%

fără sfârşit

Stau şi mă gândesc...
În timp ce stau la masă şi mănânc blazat de o zi blazantă, experienţe blazante şi un anume ceva frustrant, aud şi ascult la un volum şi tempo demn de o portavoce - cam ca în lagăr, îmi imaginez, când striga megafonul în permanenţă, umbrind chiar şi timpul de respiro - despre moaşte. Despre nişte moaşte anume, despre moaştele lui nuştiucine. Şi procesez, fără să vreau, întreaga jumătate de discuţie - căci conversaţia se purta la telefon - îndesată-mi în timpanele ce s-ar fi închis în timp ce mestecam mâncarea gătită ca la cantina studenţească. Ştia că există nişte moaşte în cimitirul Giuleşti, auzise ceva, dar nu ştia exact care sau unde. Şi bătrânica aceea a zis să o ducă acolo, să-i arate. S-ar fi gândit că poate i se va miracoliza ceva şi-n viaţa sa. Cică a fost un preot care a fost într-atât de bun, încât acum, chiar şi după moarte, nu îi putrezesc oasele - spre deosebire de restul muritorilor mai puţini buni, contribui eu. Altfel spus îi sunt rămăşiţele materiale albe, pure, sfinte. "...dar când am ajuns acolo, era coadă; toţi stăteau să ajungă să pună şi ei mâna pe ele, să-i ajute!" Şi, pentru că nu e vorba de români, ci de oameni în general şi cum sunt ei, reflect: "După ce că a fost într-atât de bun toată viaţa, ajutând pe oricine a putut, probabil, oricând, nici măcar acum n-are pace!". Nişte ultime miracole şi ajutoare venite tocmai de Dincolo celor care-şi isprăvesc viaţa prin cimitire, aşteptând la coadă ca-n mult controversata perioadă comunistă! Dar, de asemenea, "doar copilu' care plânge primeşte ţâţă". Iar dacă universul (tot) e atât de mare, de vast, de bogat, de ce n-ar da şi la altu' (amărât, nevoiaş, la ananghie)?...

fără număăăr...

artistul isi semneaza moartea in suportul de lucru.
as fi zis "artistul isi semneaza moartea pe panza", dar n-ar fi fost intru totul valabil.

un artist isi insceneaza moartea. putin cam pompos si denaturat pusa problema, totusi, caci nu este chiar asa! un anume artist isi expune moartea. nici asa nu este intocmai exprimarea corecta! mai ales ca evita miezul problemei, sau lasa loc de interpretari asupra actului artistic, oricine putand presupune si ca se sacrifica sau lasa dispersat in ochii unui public. un artist isi exprima si reprezinta (ipotetica) disparitie! asta ar fi cam cea mai aproape de adevar forma de a anunta realizarea unui personaj. tineam sa subliniez ca inca traieste si tineam sa expun ca subliniez ceva. si cuvantul "cauzalitate" m-a ademenit, dar in plus de sarutul mental pe care mi l-a dat, n-aveam unde sa-l integrez relevant (negratuit) si elocvent. la fel cum "elocvent" nu era strict necesar precedentei si nu aduce nici o explicatie specifica (semnificativa) in plus. specifica?! gen wtf! desigur, desigur.

zilele trecute ma bucuram, eram fascinat pana la extaz, ma umezisem tot la observatia incontestabila a faptului ca limba noastra, din capul si in gura unui fin cunoscator ce-o cultiva are o trasatura irezistibila: este atat de nuantata! dovada insasi este paleta bogata de cuvinte pe care le poate cineva folosi pentru e exprima acelasi ceva. exista sinonime si exista polisemie. si in plus, ca un dar ceresc, ca cireasa rascoapta, zemoasa, din varful turnului babel, siroind dulceata-i zaharisita, zemuind peste muritorii ignoranti si ingrati, in ajutorul omului in incercarea de a reda cu exactitate, precizie, acuratete, culoare, viata, unicitate o stare (nemateriala sau materiala), exista topica si sintaxa (ceva spontan sau dimpotriva, premeditat, faurit, cautat cu ravna). mi se confirma ca aceasta releva sau, cum imi place mie, reveleaza "supletea mintii" (ce exotic, ce erotic!...)
altfel spus, BA drag vorbitor de lb. romana, vrei sa dai jos o cioara de pe gard si ai la alegere: prastie, pistol, bazuca, drujba etc; finut si precis, sau cu aura radioactiva. si pt placerea actiunii (ca-n sex), ai la alegere o multitudine de posibilitati folosind acelasi mijloc selectat: poti sa tai cioara cu drujba, sau poti sa tai gardul cu drujba pana cade; poti sa tragi direct in ea, sau poti trage in sus sa-i cada in cap obuzul, sau mai incitant, cu senzor de urmarire a tintei si efect pe dupa casa! la modu' ca, ce sa vrei mai mult?! de ce sa fii prost... cumva, sa zic asa?!
desi ii respect si apreciez pe alocuri nuanta, nu doar incultura da culoare limbajului, iar dragul tau interlocutor primeste exact ce-i oferi (si nimic mai mult, daca e la fel de iscusit si interesat de acestea toate).

PS.: prezinti ceva si reprezinti altceva :)

jolly jolly

ma dor oasele de dor dormind. adormita carnea se lasa greoaie, grosolana, fara nevazut, inchipuit sprijin firav parfumat, ca niste araci, ca niste picioare de elefanti dali-eni. dormitoarele sunt pustii, dormeza e prafuita si mi-am uitat cuvantul iubit, dorit, pe care ardeam sa-l nasc (putin inainte). era atat de intens; stiu, l-am simtit o secunda, poate chiar mai putin! curburi dornice de dorinta. dinamita in loc de cord android. ordonat odor lipsit de fiori. de ce-am uitat pulpa ideii, pleiada cotorului?!
cuburi cu zavor. zavor nu are dor, sau are? izvor n-ajunge sa fie atins de dor. color nu-l cunoaste pe d din cor.

foram cu niste cola noaptea grea, plina de epitete contemporane din care sa-ti duci traiul calare, bogata in magistrala stare lautareasca. pe turbo! si trece.

si lumea ma intreaba ce (mai) fac! zambesc, ce sa fac?...

din zeama zeilor

in noaptea asta ploua. de-abia ce-a inceput, mai exact; in timp ce vedeam si eu care este "cel mai scump videoclip romanesc" (sex sells, but also cheers up; fair enough). cred ca ar trebui sa ma fac meteorolog de serviciu, ca tot ce am eu ceva indoieli la adresa mea in ultimul timp. pana nu mult peste o ora in urma bateam strazile intunecate; nici cainii nu ma latrau, nici lumina nu ma atingea. probabil ca devin emo. astazi, desi ma imparteam cu mine insumi, era ca si cum n-as fi fost acolo... adica aici. am lasat noaptea sa se lase in tihna in toata casa, fara sa-i deranjez prezenta cu vreo sursa de lumina artificiala. doar pe geam intrau franturi ce se jucau pe tavanul camerei, alergandu-se, intrecandu-se, suprapunandu-se, contopindu-se ingemanate. cred c-a trecut chiar si o masina de interventii care a animat mai tare atmosfera cu brutal contrast intrerupt. destul de liniste in rest, doar toate fosnind in bataia curentului creat strecurandu-se printre mormane si gramezi nemaiordonate de aceasta data. ma ridic incet din pat si ma plimb prin toata casa goala strapungand nelumina ce ma imbratisa, exalta, petrecea pana-n miez. de parca ar fi fost toate cele din mine de nenumarati ani, cu ridicaturi si adancituri, ma stracuram printre ele fara sa-mi aud pasii si fara sa-mi simt vederea, pana-n balcon - de unde, de sus, mi se-nsira in clarobscur aceeasi bucata de oras, strabatuta de oameni mai mici - si inapoi. inapoi, pana in miezul casei, prin toate camerele ascunse si-napoi in balconul inaltat. si de-abia aici devine interesant: in tot acest timp, in care nu stiu daca gandeam sau nu, daca imi dadeam ascultare sau nu, daca imi ghidam sau nu existenta, parca n-as fi fost deloc acolo, material. cat de emo e asta?! sa povestesti cum te-ai pseudodematerializat.
oricum... si mi se pare ca s-a oprit si ploaia deja, pana am ispravit eu acest inceput, desi mai putin important, mai mare decat cuprinsul - important, desigur! - ce urmeaza. cat despre incheiere, prevad ca va fi foarte abrupta, cam ca ultimii stropi.

eu sunt incarnarea mea.
cica am linia lui Venus in palma, desi eu il simt mai curand pe Ares. ea vine cand pofteste, ma rascoleste si pleaca. uneori isi lasa urme incizate si in altceva decat in sinele meu. el o pandeste, iar cand ea se lasa prea mult asteptata, izbucneste. mi-e greu sa-l stavilesc atunci, parca prea tarziu si abia daca reusesc sa-l mai domolesc temporar; pare ca nimic nu-l tempereaza si nu se astampara decat primind in schimb. nici Afrodita si nici Marte nu-s din mine, nu-i stapanesc, dar nici in lipsa lor eu nu sunt (eu). cica n-ar trebui sa-mi fie frica, indiferent... si stiu eu de ce!
ce sa zic acum, Dzeu... intre ei!

ma intreb daca o exista si linia satirului, sau trebuie s-o trasez eu.