Prima dată este
cel mai greu. Întotdeauna. Doar prima dată. Cu palmele transpirate, cu degetele
tremurând încrâncenate, cu nervul încordat, cu înţepătoare crampe în stomac şi
cârcei la limbă, cu spasme la pleoapa superioară uşor stransă, cu pielea fierbinte
strângi treptat, încercând să-ţi goleşti mintea până la refuz, uşor trăgaciul
până când dintr-o dată, într-o clipă divină de adevăr eliberator conştientizezi
că totul s-a întâmplat deja, mult prea repede parcă, deşi cu încetinitorul,
fără să apuci să simţi gustul de fiere ce se elibera treptat în tot corpul, în
toată cavitatea bucală obişnuită doar cu săruturi moi, cu gust de piersici, de
pere sau alte suprafete organice pline de pasiunea trăirii vitale. Multă lume
pe care nu o cunosc, ce-i drept, nu te-ar scuti de toate detaliile sordide pe
care ţi le doreşti tacit, în subconştient, cu ardoare să poţi compătimi, să
poti să te simţi muiat de o poveste caustică la care eşti doar participant şi
nu parte vătămată, să te poţi aprecia din poziţia distinctă în care te aflii
prin natura ta deosebită, să te poţi compătimii într-un bizar efect revers din
varii motive, să te simţi de folos datorită puterii răbdării tale şi
capacităţii complexe de empatie pe care o posezi discret.
Prima dată este
cel mai frumos. Doar prima data. Atunci când nu cunoşti, când nu ştii ce va
urma, când eşti prizonier străin dislocat, când eşti pierdut în pustiu fără apa
de îndeajuns de multe zile încât să te fi deshidratat până la epuizare, când
ajungi să păşeşti ca un cosmonaut printre formele materiei pe care n-ai
simţit-o niciodată şi ajungi să vezi dintr-o dată totul într-o altă perspectivă
diferită. Cu palmele transpirate, cu degetele încleştate în palma strânsă, cu
ochii uzi cu reflexii nemaipomenite, cu rădăcina limbii în alertă, cu muşchii
scăpărându-ţi, cu oasele muiate, dând târcoale cu privirea, mai ferm sau mai pe
furiş colţurilor frumoasei guri, concentrându-ţi-o uşor pe centrul buzelor
apoi, pe carnea lor firav texturată ce-şi lasă la iveală fix în centru buricul
ce leagă aerul vostru comun de cosmosul interior în care îţi doreşti cu ardoare
să te scufunzi, să te scalzi, să te arunci ca într-un pat imens proaspăt făcut
cu grijă şi te apropii încet, aerul terminându-ţi-se treptat cu fiecare clipă
mai aproape, până când uiţi că mai exisţi şi se întâmplă ; până când deja
ţi-ai apropriat necunoscutul la care tânjeai cel mai cu dor. Sărutul s-a terminat. Deşi continuă încă să existe, tu nu mai
eşti aceeaşi persoană. Ai absolvit, ai renăscut, ai parcurs poarta infimă a
transcendenţei, te-ai metamorfozat, eşti altcineva. Ai devenit mai mult decât
era persoana clipei anterioare. Multa lume, pe care n-o cunosc, e adevărat,
ţi-ar da şi restul intormaţiilor tehnici şi toate detaliile picante,
cronologic, succedând suculent cu descrieri lascive a ce urmează, a ce a fost,
a cum s-a terminat, a cum a continuat, să te facă să simţi, să te ilumineze,
să-ţi umezească pielea pe interior cu emoţii pe care încă nu le-ai încercat,
să-ţi împărtăşească experienţa sa profundă nou dobândită, să-ţi arate cine este
cu adevărat, să te atenţioneze la ce nu ai cunoscut, să-şi bucure firea cu
faptul că te-a iniţiat, să fi încântat că ţi-a împărtăşit viaţa sa măruntă
clipă cu clipă. Eu cred că oricum nu mai contează.
- Nu ma minunez
prea simplu, de-aia nu am umplut textul de semne de intrebare, acolo unde altii
vor simti nevoia sa le gaseasca prezenta.
