afară din lagăr

     Prima dată este cel mai greu. Întotdeauna. Doar prima dată. Cu palmele transpirate, cu degetele tremurând încrâncenate, cu nervul încordat, cu înţepătoare crampe în stomac şi cârcei la limbă, cu spasme la pleoapa superioară uşor stransă, cu pielea fierbinte strângi treptat, încercând să-ţi goleşti mintea până la refuz, uşor trăgaciul până când dintr-o dată, într-o clipă divină de adevăr eliberator conştientizezi că totul s-a întâmplat deja, mult prea repede parcă, deşi cu încetinitorul, fără să apuci să simţi gustul de fiere ce se elibera treptat în tot corpul, în toată cavitatea bucală obişnuită doar cu săruturi moi, cu gust de piersici, de pere sau alte suprafete organice pline de pasiunea trăirii vitale. Multă lume pe care nu o cunosc, ce-i drept, nu te-ar scuti de toate detaliile sordide pe care ţi le doreşti tacit, în subconştient, cu ardoare să poţi compătimi, să poti să te simţi muiat de o poveste caustică la care eşti doar participant şi nu parte vătămată, să te poţi aprecia din poziţia distinctă în care te aflii prin natura ta deosebită, să te poţi compătimii într-un bizar efect revers din varii motive, să te simţi de folos datorită puterii răbdării tale şi capacităţii complexe de empatie pe care o posezi discret.

     Prima dată este cel mai frumos. Doar prima data. Atunci când nu cunoşti, când nu ştii ce va urma, când eşti prizonier străin dislocat, când eşti pierdut în pustiu fără apa de îndeajuns de multe zile încât să te fi deshidratat până la epuizare, când ajungi să păşeşti ca un cosmonaut printre formele materiei pe care n-ai simţit-o niciodată şi ajungi să vezi dintr-o dată totul într-o altă perspectivă diferită. Cu palmele transpirate, cu degetele încleştate în palma strânsă, cu ochii uzi cu reflexii nemaipomenite, cu rădăcina limbii în alertă, cu muşchii scăpărându-ţi, cu oasele muiate, dând târcoale cu privirea, mai ferm sau mai pe furiş colţurilor frumoasei guri, concentrându-ţi-o uşor pe centrul buzelor apoi, pe carnea lor firav texturată ce-şi lasă la iveală fix în centru buricul ce leagă aerul vostru comun de cosmosul interior în care îţi doreşti cu ardoare să te scufunzi, să te scalzi, să te arunci ca într-un pat imens proaspăt făcut cu grijă şi te apropii încet, aerul terminându-ţi-se treptat cu fiecare clipă mai aproape, până când uiţi că mai exisţi şi se întâmplă ; până când deja ţi-ai apropriat necunoscutul la care tânjeai cel mai cu dor. Sărutul s-a terminat. Deşi continuă încă să existe, tu nu mai eşti aceeaşi persoană. Ai absolvit, ai renăscut, ai parcurs poarta infimă a transcendenţei, te-ai metamorfozat, eşti altcineva. Ai devenit mai mult decât era persoana clipei anterioare. Multa lume, pe care n-o cunosc, e adevărat, ţi-ar da şi restul intormaţiilor tehnici şi toate detaliile picante, cronologic, succedând suculent cu descrieri lascive a ce urmează, a ce a fost, a cum s-a terminat, a cum a continuat, să te facă să simţi, să te ilumineze, să-ţi umezească pielea pe interior cu emoţii pe care încă nu le-ai încercat, să-ţi împărtăşească experienţa sa profundă nou dobândită, să-ţi arate cine este cu adevărat, să te atenţioneze la ce nu ai cunoscut, să-şi bucure firea cu faptul că te-a iniţiat, să fi încântat că ţi-a împărtăşit viaţa sa măruntă clipă cu clipă. Eu cred că oricum nu mai contează.

- Nu ma minunez prea simplu, de-aia nu am umplut textul de semne de intrebare, acolo unde altii vor simti nevoia sa le gaseasca prezenta.