fara titlu (2)

...si lucrurile se intorc de unde au plecat...

mi-a fost dat zilele precedente sa ascult Garbage. si ceva interesant s-a intamplat prin asta. o decada a facut un ciclu complet - de trairi, de perceptii, de gusturi, de experiente. dupa poezie electrica si vibe abstract, dupa emotii clasice cu atata maiestrie orchestrate, dupa raspunsuri, certitudini si sigurante postcautari, am ajuns sa reascult Guano Apes si altele de launtru adolescentin. cu aceeasi placere cu care o faceam si acum 10 ani. e adevarat ca 10 ani sunt un nimic chiar si pentru o viata de om, daramite pt firele de par incalcit ale universului.
tot azi reflectam la zbor. la zbor solitar prin furtuna, prin necunoscut, prin alb imaculat fara repere, in loop-uri concentrice, spiralate, in profunzime si inapoi. la miscari brauniene umane, din perspectiva sensului. "si inapoi" devine foarte bine pus aici, cu greutate, fara chiar sa constientizez imediat. gandeam la plecatul din cuib, fortat, impins, dornic, curios, pierdut, oricum. la desprinderea de definitii exacte, de mediu deja format, de la liniste la neliniste, sau de la tumult la calm. la traseul migrarii fara busola, doar pe intuitii, pe banuieli, pipaind, incercand. la toate valentele acestui spatiu de tranzitie, in care trecerea si necunoasterea se arata precum absolutul. la faptul ca intr-o zi se aseaza intr-un fel sau altul toate si zborul trecut capata alte valente in lumina cea noua, cele mai aproape de adevar poate. la zborul dintr-un cuib pentru a ajunge in final in alt cuib, dintr-o necesitate de migratie si intr-o nevoie de cuib, sau put si simplu la pieirea pe drum, urmandu-ti chemarea. si e interesant cum toate sunt si toate, aceleasi, capata diferite insemnatati si se arata in varii feluri, fals sau adevarat sau fals-adevarat sau oricum in functie de context si in raport cu referintiali diferiti.
si copiii au crescut in timpul asta. si au inceput si ei sa descopere aceasta lume incet incet fara sa-si dea seama concret, coerent, fara sa inteleaga pe ce taramuri pasesc, dandu-le propria forma, propria interpretare. si noi am crescut. si inca mai crestem.
si ma gandesc, cand ajung in port ca am crezut ca marea este totul. si imi dau seama ca nu stim ca e furtuna pe mare, credeam ca asa e marea tot timpul, ca asta este.
si ma gandesc la ce inteleg ceilalti, cei (si) mai tineri, din toata invalmaseala si harababura asta, prin focul continuu de informatii interpretabile si indoielnice, de ricoseuri subtile prin care trec, care constituie inevitabil viata, fara reperul unui far, pierdut, ascuns de ceata densa. (acesta nu e un text al martorilor lui iehova, camuflat, chiar daca ar putea parea asa) si ma intreb si eu ce inteleg oare; si inteleg bine asa cum o fac; si am ajuns la mal sau sunt inca pe mare; sau am iesit deja in cosmos si nici nu-mi mai dau seama pe ce mai pasesc?

... din toata reteaua asta intangibila, subtila, uneori imperceptibila, nemanipulabila efectiv (ci doar indirect, poate), abstracta, de rezultante (strict) umane...

fara titlu

la inceput, oamenii sunt precum Mos Craciun sau Iepurasul sau alte alea cand esti mic - exista (nu doar fizic, ci mai mult) pur si simplu, orice s-ar intampla, concret, fara nici o urma de indoiala, de intrebare, dintr-o motivatie / intr-o ratiune aproape organica, fara nevoia vreunei justificari, explicatii, argumentari, dar ajungi in final sa remarci ca oamenii sunt precum maselele cand esti matur si catva calit: te dor o perioada, la inceput mai usor poate, pana cand apoi te urci pe pereti si ai face orice, ti-ai da jos mandibula cu pichamarul, te-ai ciopli singur cu dalta, te-ai lasat tractat de un 4x4 legat de masea, numai sa nu mai simti nimic, sa te lase durerea, sa poti respira in tihna, iar la un moment dat, totul trece - cumva inexplicabil din prisma suferintei - si o liniste deplina se instaleaza potentata - a cazut sau ti-a extras-o un specialist! si parca uiti cat de mult te-a durut, cat iti venea sa strigi, cata votka ai fi bagat, sa-ti amorteasca totul in tine si, in timp, te obisnuiesti si fara ea. vreodata, daca vei vrea, iti poti pune alta, daca nu, poti foarte bine sa ramai asa... pana cand toate vor fi cazut si nu vei mai avea cum / cu ce mesteca.
e mai greu pana vezi paralela, dar daca ai zbierat vreodata o saptamana de la o masea si daca stii cum cineva ti-a disparut din memorie, neputandu-ti-o retrezi cu prezenta, caci nu se poate fizic, e simplu de inteles.
si, de altfel, cred ca e un exemplu care nu functioneaza doar cu oameni, ci si cu idei, credinte, intelegeri asupra fenomenelor din lume si tot asa.

ce-i drept, imi dau seama ca nu e vreo revelatie divina si-mi cer scuze indirect fata de cei care oricum stiau toate astea si care, poate, chiar au zbierat o viata intreaga sau inca mai zbiara.

sub ploaie de aprilie

tocmai ma pregateam sa anunt "aici pescarul, catre submarin: pestisorul a fost prins!", desi trebuie sa fi iscusit in de-ale momelilor, chiar si-asa, caci nu se lasa prea usor gasit, cand mi-a iesit in cale aceasta piesa, pe care probabil ca n-as fi postat-o pentru altceva daca nu pentru videoclipul ei, chiar daca e simpatica si melodia cu atmosfera pe care o propune si mai putin cu mesajul pe care-l comunica. nu pot spune ca-s nici pro, nici contra comportamentelor frumoase, de altfel pot spune doar ca sunt exclus.
iar pentru cei cu inima blanda, care-si ingaduie timp sa mai hraneasca si pescarusii, pot oferi tot playlistul, cu dragute sau mai putin dragute, care nu-mi apartine, dar care ruleaza linistit in background; alt aer.

*  Garden City Movement - Move On (Official Video)

[uneori]
uneori mă întreb
şi când mă întreb uneori
văd cum li se taie
copacilor crengi
să le crească
mai multe
ramuri
şi frunze
şi flori
să răsară
cu mireasmă
de-amor
de câine-n călduri
de regn animal
elevat
elegant
şi agil
delicat
maiestuos
transcendând
excedând
înălţător
sublim
în delir
extaziant
şi mistic
şi aflu / descopăr
secţiuni rotunde
în corpul lung de lemn
ce îl sfârşesc
prin coroana bogat dezvoltată
cu triluri păsăreşti
şi noduri
sau scorburi
de foste crăci
din tinereţe
lipsite de muguri
şi buturugi bătrâne mute
cu glasuri verzi născând în jur
şi o femeie cu-n bărbat
scrijelit-zgâriat-tăiat-tatuat
în scoarţa groasă
din preistorie dataţi
şi mă întreb
dac-ai tăia degetele,
o mână, braţele,
un picior sau o coastă,
un ochi dacă i-ai scoate
{"poate-ţi scot un ochi!...
(cu toată dragostea mea)"}
sau poate inima
dacă i-ai decupa
unui om, ar fi
să crească
mai mare,
mai mult,
mai vânjos?

-----
* Róisín Murphy - Parallel Lives