?!+

Stau cu fereastra deschisă. Nu las întunericul să-mi intre în cameră, căci am lumina aprinsă; intră doar răcoarea care-mi înveleşte picioarele desculte. Dar mint cumva, puţin. Mai ajunge ceva la mine, pe lângă mirosul de primăvară dormind liniştit. De departe aş crede, dar nu prea, printre blocuri, răsună o cucuvea. Scoate sacadat câte un strigăt ca de jumătate de sperietură, aş zice că-i glas de femeie transparentă îngrozită prelung înghiţindu-şi fonemele. Şi parcă le văd cum se scurg prin ea, înapoi.... căci e imaterială radiind o strălucire învechită diafană, iar apoi cum se-ntorc vârtos să-i părăsească trupul prin gura deschisă nelarg, să pătrundă, să penetreze spaţiul cel vast. Un fel de sirenă de gară, dar neterminată de fiecare dată, repetitiv. A mai lătrat un câine, de curând, puţin înainte, dar parcă aparent. Îi ţinea isonul la un moment dat o pisică în călduri, mieunând zgomotos deranjant, dar până şi ea s-a oprit. Doar cucuveaua îşi comunica dorurile nestinse precum un balansoar scârţâind neoprit. Nici o maşină în noaptea asta, care-ar putea să rupă liniştea fragmentată de ea. Încerc să mi-o imaginez cum stă pe vreo cracă, în vreun copac semeţ răzleţ în cavitatea asta toracică a blocurilor de beton. Pe cine cheamă, oare, pe cine-aşteaptă?...

.....
s-au ridicat curând întrebări despre socializarea intensă, apartenenţă, (ne)comunicare, adaptare, conformare, singurătate şi altele din cubul ăsta ideatic
şi mi-a adus aminte de-un citat pe care îl asimilasem puţin altfel, dar mesajul e acelaşi:

"Prefer să am dreptate singur decât să mă înşel cu mii de imbecili." Ambroise Pare