nu stiu cat de mult era menit sa fie asa, dar asa s-a intamplat!...
Le-am lasat pe toate sa moara pentru ca pur si simplu n-as fi avut cum a le tine in viata. Nu cred ca tine de "a vrea", de incercare dusa la extrem din dorinta arzatoare, de determinare, de incrancenarea vointei, de inversunare, insistenta s.a.m.d.. N-au fost compromisuri, nici nu m-am complacut, nici nu consider ca as fi cedat usor. Pur si simplu! Pur si simplu nu exista o astfel de confruntare, considerand ca n-ar putea fi loc de neconformare.
Pe aleile dintre blocuri, unde locuiesc, pluteste o liniste taciturna, batraneasca. Toata lumea si-a tras gard in jurul spatiilor odata verdi pe care ne-am fi jucat demult. Copii care sa se alerge in chiote si sa chicoteasca seara nu sunt. Batranii sunt mult prea batrani sa mai iasa din casele lor macar in fata blocului. Se mai aude de ici colo, cand si cand, cate o piesa muzicala prin obloane deschise.
Bine-cunoscutul motiv se respecta si in acest caz: toate acelea care-mi pareau atat de mari, de fascinante sau de misterioase odinioara, acum par pustiite de oricare din acele calitati magnifice ce-mi amprentau copilaria zilnic. Indraznesc sa privesc cu alti ochi acele locuri de care m-as fi ferit, care ma tineau la distanta si ma intrigau prin riscul implicit ce mi-ar fi crescut adrenalina. Despart altfel spatiile, cumva delimitate si inainte, intre afara si inauntru. Acum "afara" este mult mai mare, mai vast, covarsitor aproape cu intinderea sa, cu libertatea sa, cu macro-pustietatea sa constrangatoare, iar "inauntru" este mult mai adanc, mai concentrat, mai specific si profund, mai intim pe alocuri, mai exact, mai inchis si limitat; fiecare dintre ele ca un mediu extrem sau intrem de dens. Uneori ma gandesc ca-ntre cele doua, granita stau si sunt doar eu; mereu pe linia de demarcatie, mereu portalul, mereu inceputul sau sfarsitul. Liant!
Privesc locuri despre care inainte fabulam si fata de care stateam cu inima stransa, nu cumva sa fi fost prins. Nici acum nu stiu exact ce este acolo inauntru, dar nu mi-ar mai fi acea/aceeasi teama, chiar daca acum este pustiu acolo si n-au mai ramas decat limitele exterioare, decat fatadele pe care ne agatam candva. Incerc sa inteleg mecanismele de care ne bucuram si speriam concomitent fara intrebari majore, lunadule ca atare. Privesc intrandurile care ni se pareau ca ne protejeaza de atat de multe si ne faceau sa intimizam intre noi. Au luat noi haine, sau noi miezuri, toatele. Sau, de fapt, doar au fost dezbracate cu un fel de brutalitate, pe nesimtite insa, cu fiecare an trecut.
In toata aceasta vreme nu m-am cunoscut decat pe mine. Am stiut, simtit si resimtit cand m-am ciocnit de ele, doar schimbarile imediat apropiate-mi, adiacente mie; doar ale mele. Cunosteam, fara poate chiar a le percepe, doar schimbarile habitatului meu. N-am fost de fata si n-am gustat cu-aceleasi papile gustative montarea usii de garaj, cemerelor de filmat, interfonului la blocul pe care il strabateam la "faţea"! intram in bloc, traversam intreg holul acela cat o sala de bal de palat, raportat la viziunea de-atunci, incercam sa nu ma prinda nimeni si sa-si exercite urecheatul, iar apoi saream pe geamul din spate care dadea tocmai hat departe, de unde trebuia sa revin in inima jocului. N-am vazut cu-aceiasi ochi cresterea sau aducerea in paragina a gradinilor din spate, prin care nu puteam trece fara risc de strigate revoltate de vecini! N-am simtit cu-aceiasi piele cresterea, maturizarea si extazul sau tristetea momentelor speciale ale altora, cunoscuti mie de exemplu, dintre copiii care ne jucam impreuna! n-am palpat incantarea descoperirilor lor. Nu mi-au tiuit timpanele la fel.
As fi vrut sa fi simtit mai mult, poate mai altfel; si totusi...
Am niste necunoscuti de care astazi mi-este dor (maine poate nu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu