Acu' ceva vreme, cu câtiva ani bunicei în urmă, bunul prieten al bunei mele prietene îşi încheia contul scriind "aruncă-te de pe blog" pe ultima sa pagină virtuală. Ne-am aruncat ca proştii rând pe rând, unul după altul. Întâi domnia sa, apoi buna mea prietenă, urmându-l în abisul concret, nevirtual, iar la sfârşit eu, lăsându-mă mai mult împins de la spate, fiind cumva dependent de o formă eliberatoare de scris, forţat chiar la cotitură, în momentul de tranziţie. Narez despre conturile 360 de la yahoo, ce şi-au modificat look-ul şi probabil şi mai mult de-atât şi mi-au blocat accesul la fostul eu. Desigur, mai mult decât "pe undeva" şi eu am fost încântat de această întâmplare, simţindu-mă eliberat de log-in şi log-out şi timpul intermediar necesar şi redobândindu-mi statutul de om social (vrăjealăă!). Eram cumva pregătit deja şi hotărât oricum să închei bolmojeala textuală scrisă cvasipompos. Amuzant mi s-a părut când i-a captat interesul unei rude de gradul I, descoperindu-l însă postdeces, când deja accesibile nu mai erau decât primele propoziţii din maxim 5 postări. Amuzant pentru că, fiind semisecret, nu-l citeau nici măcar o mână (de uriaş) de oameni, istorie care se repetă. Ştiu, unii ar întreba care-i rostul la a ţine un blog dacă nu e în văzul tuturor. - Hă?... ce spuneam?
Ideea e că nu sunt eu un mare cărturar, un lector notoriu şi totuşi m-a apucat aşa o nostalgie acum, nici nu ştiu de unde; un fel de curiozitate despre aspectele intime ale vieţii altora.
Cu el mă mai tot întâlneam pe stradă cu diverse ocazii, în diverse situaţii şi purtam scurte conversaţii fatice, de semicomplezenţă, cam fade şi inepte despre de toate comune, despre nimic, despre ultimele realizări ale fiecăruia. Mereu apelam la trecur în caz de liman incomod şi linişte jenantă: "Cum mai merge cu muzica? Şi... cum mai e cu trupa? Ei, şi ce-aţi mai făcut, ceva planuri noi? Da, lucraţi la un album nou, spui?". Era hilar, aş putea spune, dar e în natura omului să fie sociabil, comunicativ, plin de politeţuri (inutile). Ne-o cere codul lui Adam (deşi mie mai mult mi-o impune decât simplu cere).
Cu ea mă întâlneam în ape mai teritoriale şi îi citeam din când în când mai rarele postări cu interesul pe care l-aş acorda urmăririi unui film (serial) în care joacă o persoană cunoscută.
Vaaai, ce târziu e! Cât timp a trecut de când îmi manifest nostalgiile şi pofta de lectură, apetitul nesaturat pt. detalii personale! Ar trebui să mă întorc la treabă!...
Şi bartai inepţia de text ce las în urmă!
P.S.: acum, însă, citesc poezii contemporane când nu mi se oferă, dar răsar, înfloresc şi-mi devin accesibile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu