Decorticat

Respect involuntar prea mult umanitatea şi, ajuns în punctul culminant de a nu-mi putea depăşi această condiţie, intru mai laş ca niciodată în următorul an! Poate chiar şi profesional şi emoţional.

Scaunele erau albastre – albastru ultramarin ! Ea stătea singură pe întreg rândul. Purta o aură în jurul făpturii sale! Era îmbrăcată cu un palton roşu aprins cu cârlionţi, cu vălătuci ca o căciulă de astrahan, dar parcă orânduiţi cu mare exactitate matematică, precum nişte mici sfârcuri şi o fustă neagră până aproape de genunchi de sub care ieşeau nişte ghete lungi cu şiret în zig-zag în faţă până la mijlocul tibiei, de culoarea deschisă a caprioarei. În spate îşi purta un rucsac din care n-am văzut decât o bretea, iar pe un umăr o gentuţă mică, plic. Avea sprâncenele subţiri şi fin arcuite, înţepătoare feminin şi cea stângă parcă puţin întreruptă şi era semi-puternic machiată sub arcadă cu o culoare închisă. Era tunsă inegal, partea din dreapta ei – căci eram în oglindă - formând o perdea flu ce cobora peste chip înspre podea acoperindu-i uşor transparent ca un văl puţin din expresia blând-aspră erudită întrezărită, iar cea stângă fiind mai scurtă îi stătea aprope de cap pe după ureche, revelând ademenitor. Forma rotunjită îi era înscrisă în canoane de frumuseţe. Stătea picior peste picior, curbată şerpuiesc şi aplecată cu atenţie peste ce ţinea în mână pe genunchi. Doar de două ori a ridicat privirea curioasă parcă de complezenţă, cu nişte ochi mari, rotunzi şi plini. Măinile împreunate îi erau împodobite cu numeroase inele, între baroc – cu piatră colorată şi masive, multe – şi art nouveau – decorate, brodate, traforate ; avea câteva la rădăcina unui deget iar pe degetul următor unul finuţ, mic, delicat, discret, pe inelar parcă, între încheietură şi unghie ; şi încă altele pe degetele ferme, puternice şi suave. Citea “În răspăr“!

Mi-ar fi plăcut (ne)spus mai mult, în loc de textul ăsta plat, să postez direct fotografia, încadrată pe înalt cu compoziţie în C! deşi atunci nici măcar n-aş mai fi postat-o.

N-am fost în stare să scot aparatul mare, negru şi voyeur din geantă şi să-i fac o fotografie, să imortalizez imaginea ce se reflecta continuu în cristalinul meu, răsturnată, ultimul cadru de pe film iar apoi să-l aud satisfăcut şi zgomotos cum se trage tot înapoi în cochilia protectivă, în carcasă, până la developare şi reamintire. Şi totuşi... cum aş fi putut aşa de evident, vădit, "să-i fur sufletul" unei necunoscute, deşi artistică?

02:45 ( doi:trei-sferturi )

Te anunţ, carnală făptură, că-mi plac cuvintele absurde şi mirosul tău lăptos! Abstractă deltă suprarealistă; convex con sărutând cu buzele lovite şi transpirate, pulsând fierbinţi din vinele zbătându-se, sfera concavă deschisă! Baricadele misterioase! din fier şi liane sălbatice căţărător-atârnătoare. Un lac adânc-forjat şi întins de dorinţă rece ca gheaţa în dimineaţa ceţoasă de primăvară târzie! O singură barcă firavă şi zveltă, oglindindu-se-n cleştar, o canoie lipsită de vâsle! Carcasa-mi tăinuieşte cu grijă groasă ticăitul alert-agitat al ceasului plumbian. Cei care vor căuta în dicţionar - asemeni copiilor pârâcioşi care fug repede la părinţi - vor descoperi doar pubianismul, dar cârlionţii antici din plumb sunt doar ai lui Apollo dadaist. Ce, n-am dreptate?!... Ei, aaş!
Limba de pisică digital-pixelată întârzie faptele. A stat încremenită de când am zgâlţâit-o mieros matinal. Gâlc! magistral ancestral... năluci mă atrag într-un zgârietor impas zgrumţuros colţuros ca un colţar. Un ghem sârmos învelit, îmbrăţişat într-un jeleu roşu gelatinos şi vanilat drăgăstos. Macarale râd în soare! Spontan, nu? De nicăieri, aş zice! Râd, să ştii!
te anunţ, Majusculă, că te insel! Prin spatele tău presar doar litere mici, conexe, cum altfel nu pot. Ne re'ntâlnim la bal mascat, la carnaval carnivor aliterat sincopat. Balast amputat! ai zbor clementin şi început curbiliniu fin cubic - sffârr! rostogolit plin. Ce idee sculptată cu dalta, cu barda unui curent necioplit! Ce lipsă profană de idei, habar n-am! circular risipit spiralat armonios.
Te anunţ, carnală făptură, că-mi plac cuvintele geneşti zemoase de albatros şi mirosul tău prăfos - de cocos stătut. Te răpesc mofturos nu devreme. Nu vreau să caut grupul os-esc; nu vreau să-l găsesc! Generos-colţuros mă dezlipesc! Dezmint geneza şi mint! Copil ce calci şi te joci zgomotos, e târziu! nu mă face să fiu!
Filamentul arde filiform nestatornic anorganic agnostic. Filarmonic ninge lăptos-îngheţat timpul platanic pe lângă noi!
Te scriu, guralivă literă mică; organic te-nscriu geometric! şi caligrafic.

copiii ciclopului

"Femeile din viaţa lui **** !", spunea ironico-superior râzând "fosta mea super gagică", autoproclamată sub această titulatură, amuzându-ne deopotrivă!
Citeam la un moment dat într-o revistă - cred că în Esquire, într-un interviu cu Johnny Răducanu - cum că "ce ar putea fi mai frumos decât să te gândeşti la femeile pe care le-ai iubit?" fiind pe patul de operaţie, continua parcă - nu mai ştiu exact, sincer să fiu.
Spaţiul meu se dilată în sound-ul soft electro al celor care se numesc Venus Hum. Mă face să nu mă simt un total necunoscut când orologiul bate cu avânt puternic ora înaintată. Din afara sa, de dincolo, răsună cu forţă un blues adevărat, de jale şi inimă albastră, de negri asupriţi timpi îndelungaţi, de bar american în lumină puţină şi plin de fum, de grif prelung cu unduiri metalice mângâiat, dezmierdat cu multă aplecare năduşitoare. Hoinăresc vulnerabil lipsit de platoşă şi fac salturi atemporale prin timpi de expunere deja săvârşiţi.
Mă bucur că l-am avut mai mereu aproape de mine pe ciclopul diafragmat; simt că nu m-a lăsat să trec orbeşte prin viaţa care se uită, chiar dacă nu le-am acordat prea mult timp progeniturilor sale - eu le-am făcut pe-ale mele, el şi-a văzut de ale lui şi am fost în acord în mare parte, chiar dacă am mai avut şi trecătoare neînţelegeri sau supărări. Peste toate, însă, vine un timp când plozii au crescut destul de mari şi trebuie să veghezi puţin asupra lor, măcar cât să îi orânduieşti cronologic şi să-i pui la păstrare bună - ca pe murături.
Aşa se face că acum mă descopăr mai pierdut decât aş fi fost atunci.
Trecătoare expresii pe chipul momentelor lăsate monumental în urmă, dragi persoane scăldate în lumină puternică, în întuneric neprevăzut sau în nereuşite cadre; spontaneităţi, amuzamente, supărări, abstracţiuni şi tot tacâmul existenţei pe 2 sexe sau 3 genuri: masculin, feminin, neutru! Încântări, prosteli, fierbinţeli, dorinţe, speranţe, familialisme şi familiarisme, foste sentimente reflectându-se pe monitorul de sticlă, pe ochiul dreptunghiular cu contur negru!
Îndestulaţi gigaocteţi răvăşitori... integraţi! ...Şi poate chiar şi datorii.

Într-o zi le voi pune cap lângă cap, laolaltă, să se cunoască reciproc într-un întreg!

zâmbet de copil

intuiţie. iniţiativă. spontaneitate. încântare. necenzurată. în timp real. farmec. neprevăzutul. împlinire. dans frenetic. scânteietor. răspuns deplin. complementaritate. cumulativ. comportament. contemporan. complementarism. compot. sărut. suspendat. concret. fundamental. eliberator. firesc. cursiv. arderi calorice. complex. locomotor. inocenţă. impresionabilitate. prospeţime. efervescenţă. fervenţă. ludică. nestatornică. zâzanie zadarnică. chicoteli. chiote. imponderabilitate. pertinent. aievea. aidoma. impuls. instant. înfloritor. deconspirativ. deturnător. dislocat excentrism. constructivism. carbonizat. efemer. falnic. plăpând. şnapan. şarmant. radiant. licărind. licoros. creator. lob. impacientare. velocitate. îndestulare. impregnant. esenţial. voioşie. nonşalanţă. imunitate. amnezie. impresie. senzorial. trecător. paraverbal. link. de seară. de lumină vie. oricând. anteprematură maturitate. clipa citită invers. presupunere. şi supunere. :)

acareturi (la liber)

Să scrii despre nimicurile vieţii nu este nici greu nici uşor. Trebuie doar să-ţi aminteşti dirijat ceea ce prin menirea sa este făcut să fie dat foarte repede uitării lăsând instant doar o urmă foarte discretă de nuanţă; diferite culori aşezate armonios sau contrastant peste care dai total la întâmplare. Accidentul de a fi de faţă în momentul respectiv, specific! Accidentul surprins şi imaginea alterată a sa conservată neatent! Dar accidentul nu poate fi controlat. Trebuie doar să-ţi aduci aminte ce-ai uitat!... ce vei fi.

În lista cu mărunţişuri insignifiant de preţioase intră chiar şi scrisul meu în această ordine temporală în care mă aştern câteodată şi căreia, pare-mi-se că, doar în prezent i se poate găsi, descoperi înţelesul. Aceste însemnate neimportănţi (cu scuzele de rigoare adresate lingviştilor şi literaţilor, neimportănţi = aspecte neimportante) sunt ca nişte mulţi nasturi coloraţi cusuţi dezordonat pe un material constant şi sobru; sunt ca micile bombonele Cip sferice şi dure aruncate răzleţ peste o prăjitură cu înveliş cremos negru; constituie o broderie neobservabilă, invizibilă, aproape inexistentă (iar, cu scuzele de rigoare oferite persoanelor mai puţin poetice şi mai exacte din fire, spre ex.: fizicieni, matematicieni, sau chiar obsedaţi de corectitudinea exprimării, care ar putea cu aplecare observa că existenţa, cât şi exactitatea nu au grad de comparaţie) plină de însemnătate.
Paranteză: acum constat, "aproape viu" nu există, dar "aproape mort" se poate; de ce aşa? Are oare legatură cu cronologia? pe care oricum o poţi suspenda cu uşurinţa în scris dacă aşa îţi vine ţie amocul - ba, în plus, uneori i se mai şi spune "licenţă poetică".  Mi-e dor de superlativul absolut. E sigur!

Micile bucurii ale vietii - categorie stabilită de un mai mare în viaţa mea de mai mic de atunci - sunt de ex., ca băiat, să-ţi alunece ochii printr-un decupaj generos oferit direct între sânii uneia - cunoscută sau necunoscută, n-are relevanţă - fără ca aceasta, în nebăgarea ei de seamă, să-ţi poată replica scurt şi puţin acid prietenos "ochii mei sunt mai sus; nu vrei să mă priveşti în ochi?!", sau mai rar uzitată - de altfel, niciodată întâlnită de mine - "îţi place culoarea ochilor mei?!"; sau să observi cum, atunci când într-o staţie de tramvai în întuneric un cuplu se sărută, prea puţin discret el îi pune mâna pe fund şi-o strânge uşor de-o fesă, în mintea sa fiind dizolvată conştientizarea publicului înconjurător; sau să constaţi cu uimire că, fiind într-un colţ de părcuşor, cei din capătul celălalt nu foarte îndepărtat, stând pe bancă, dintre care el îi stătea inexplicabil, sau prea puţin justificabil cu asexualitate, cu capul între picioare ei, n-au fost tot într-atât de conştienţi - cu reciprocitate - de prezenţa ta decât când treci pe lângă ei într-un final, mai mult sau mai puţin oarecare - dar asta deja iese cu mult din categoria dimensiunii mici.
Ca fată, ar putea fi să pui - într-o noapte modernă de bal îndoielnic (prin simpla sa natură) cu baloane, scaune acoperite în husă satinată, formaţie aflată departe de adevărul muzicii şi 4 feluri de mâncare distribuite aproximativ din două în două ore : aperitiv, peşte, sarmale, friptură (adesea o parte de porc şi o parte de pui), care apoi se ornează cu tort tăiat cu 4 mâini - poate chiar 8 - şi încă o horă interminabilă - ochii pe un inabordabil tânăr necunoscut şi outsider şi să faci destule, paradoxal!..., încât să devină posibilul, fapt. Asta, sau să primeşti gratis pe stradă exact ultima pereche de patofi de creator, pe care tocmai ţi-o doreai de ceva vreme bună cu înfocare şi nestatornicie, care ar fi putut provoca masive căderi de capete în masă, post urlete acute interminabile şi perioade îndelungi de totală neînţelegere cu oricine. Aaa, da' şi asta iese din categoria dimensiunilor mici, nu?
De asemenea, în gama unisex şi depăşind micile bucurii, tot ale vieţii sunt şi mersul pe stradă - sau ajunsul la metrou - având impresia pregnantă că eşti urmărit de o ceată de elfi pe fundalul sonor realmente adecvat; sau să trebuiască şi să reuşeşti să păstrezi un secret - deşi îl simţi ca un gogoloi în gât dornic să ţâşnească exploziv - până în ultimul moment în care se va revela singur. Să împrumuţi şi să opreşti cu şiretlic şi iscusinţă între patru laturi înfăţişarea unui moment, iar apoi să suni celălalt om al cărui moment era şi a fost împărţit şi să-i spui că ai ceva uitat să-i dai; sau să te zvârcoleşti ca un şarpe intruziv în privirile oamenilor din vâltoarea străzii!

Aparent sărind de la una la alta, eram azi în vagonul din spate al viermelui metalic de suprafaţă în care în unele cazuri te poţi alege cu amendă incomodă şi zgomotoasă dacă nu-ţi plăteşti din timp taxa de călătorie. M-am aşezat pe un scaun din rândul din dreapta. În dreptul meu, pe rândul din stânga, la două scaune distanţă de sfârşitul şirului indian, pe cel de-al treilea stătea un individ în liniştea sa încremenită, un nene semiboschetar care dormea de puteai rupe lemne pe el, cu capul căzut pe bara următorului spătar din faţa sa. Purta o geacă bufantă neagră, o căciulă din cele cu model împrumutat de la soldaţii ruşi dintr-o ceva blană sau aşa, nişte bocanci deşiraţi parcă nu ai săi şi stătea ghebos; nici faţa nu i se vedea - evident cumva, nu? La un moment dat, la a doua staţie se urcă două personaje nu întocmai prietenoase, aparent. Vin de la cea mai apropiată uşă din faţă către întunecatul sfârşit şi unul dintre ei se aşează într-un gest cumva teatral pe ultimul scaun, lăsându-i amicului său următorul loc, care îl despărţea de respectivul individ respectabil - respectabil, adică ar fi trebuit să îi respectăm somnul dulce, ceea ce nu a fost chiar să se întâmple. Al doilea personaj rămâne cumva în picioare, ţinându-se de bară, prins între a se aşeza şi a mai zăbovi niţel decizia; ezita latent prevestind. Nu apucasem să-i văd bine, fiind nu foarte interesat, ci doar să-i scanez în treacăt, suficient să le simt felul. Eram în gândurile mele. Cei doi tot trăncăneau stricat între ei după ce primul îşi dăduse jos căciula, lăsându-şi chipul să radieze a intelect de cartier rău famat. Despre celălalt nu ştiam prea multe, căci era cu spatele, nu mai multe decât mi-aş fi putut da seama după cum dă viaţă cuvintelor. Când, dintr-o dată, brusc şi cordial, plin - aş putea zice - îşi aruncă din cel mai înalt punct posibil parcă întreaga palmă grea cu putere peste spatele sărmanului om dormind lăsând loc doar unui culminant trosc! scurt sec şi fâşnit de la geaca bufantă! Mă amuzam în sinea mea uimit de hazard, cum s-au găsit vechii prieteni după seculare despărţiri! "Bă, tu te-ai băşit !?" în concordanţă, în desăvârşit sincron cu acţiunea rapidă, cu un ton dominator - ferm şi gros, apăsat, puţin trăscănit. Cei doi nu se cunoşteau, de fapt! Omul meu a sărit ca ars, sculat din morţi şi nemilos readus la viaţă din lungul forţei exact ca în desene animate, ca un soldat la post şi nu i-a rămas decât să replice cu voce buimacă tremurândă puţin răguşit şi plină de respect parcă uşor temător, totuşi nu vădit "Nu dom'le, cum să fiu eu! nu e de la mine; nu vezi, ce-ai păţit?" acuzat, urmat de încă vreo două ecouri de convingere. Tramvaiul se mai clătina domol; situaţia a părut că s-ar fi stins, deşi eroului deja i se rupsese şi încheiat şirul viselor, probabil. Mă abţineam din răsputeri şi cu foarte mult sârg să nu izbucnesc într-un hohot isteric la asemenea scenă jenantă şi pe undeva deloc demnă de râs. Persoana din spatele meu nu părea a fi la fel de amuzată - (de)şi :) cred că era o femeie, ceea ce ar putea justifica multe. Probabil că de-abia ce-am apucat să-mi iau gândul de la capăt şi să-mi duc osteneala de a mă controla într-un sfârşit, că dialogul reîncepe:
- Pfffuuu... da' ce-ai mâncat mă azi? neînduplecat.
- Nu e dom'le de la mine; ce nu înţelegi? bătând în retragere şi răspunzând din faţă, fără să-şi întoarcă mai mult de jumătate de direcţie înapoi capul.
Schimbul de replici să mai fi continuat o tură, poate două.
- Da' de unde e mă, de la ăla din faţă? arătând înspre o persoană, care am observat ulterior că era femeie, peste un scaun distanţa în faţa lor, a noastră.
- Da; de unde să ştiu eu? şi a mai bolmojit ceva indescifrabil acolo.
Interacţiunea a fost scurtă şi esenţializată, eficientă ca principiu de cunoaştere!
Binomul său râdea zgomotos în salturi. Să fi coborât la aceeaşi statie, sau să fi întors eu capul, când am constatat că vorbăreţul cu aspect fizionomic aspru, masiv de altfel - deşi eu îmi imaginam iniţial că trebuie să fie vreun puşti mai cu coaie pus pe şotii - şi de-o anumită vârstă destul de plină, avea un odoraş de butelcuţă verde închis sau maronie în mână - nu ştiu, era întuneric - de straşnică bere din neamul aditivilor şi nitriţilor de muncitor get-beget. Lucru care mi-a explicat destul de multe, cam cum le-am explicitat şi eu acum mai departe, aici.

...În urma atâtor rânduri scrise îmi pun mâinile la urechi şi, cu ochii închişi, încep să dau bolnăvicios din cap scălămbăindu-mă şi repetând "nuu auud, nuu auud, nuu şştiu, nu auuud...; diiacriticee, diaacriticee, traa-la-la-la lala la la la la la"; şi lumea se întreabă de ce sunt eu aşa... Scos din catalog!

Acareturile astea sunt acelea pe care le porţi după tine în valiză fără a ştii când le-ai pus acolo sau chiar că ai făcut asta!

din senin...

Sunt în metrou. Stau nonşalant răsfirat-adunat cu geaca de vânător-mag deschisă şi o geantă între mâini. La gât am fularul meu multicolor placid lat, croşetat cu ochiuri mari. Am în geanta atârnată pe umărul drept un aparat foto încărcat şi pe semne mereu armat, o periuţă de dinţi în ambalajul original, o cutie pătrată galbenă de prezervative neîncepută încă, un film cu sensibilitate de 200 iso făcut gata de developat, un neimportant în poveste stick usb căci e mai mereu plin şi o hârtie împachetată în patru alături de un creion bine ascuţit. În mâna am trei pensule cu păr dur şi într-un plic o peliculă tăiată pregătită pentru mărit. Mă scormonesc ameţit - distras şi împrăştiat cum mă prezint uneori - prin buzunarul din faţă al genţii cu clemă pentru a scoate hârtia, a o despături şi a mai trece nişte cuvinte acţiuni de rezolvat în listă cu creionul cu vârf bine ascuţit cu cutter-u'. Avusesem contact vizual înainte, dar nu am dat prea mare importanţă. Fac toate cele enumerate şi săvârşesc şi procesul următor: în revers. Trenul intră în staţie. Ridic capul şi mă pregătesc să-mi scot existenţa din cutia futuristă la staţia mea. Atunci! Atunci s-a întâmplat.

Astăzi am văzut în metrou o femeie plângând din senin. Stătea exact în faţa mea. Era norvegian de luminoasă. Avea părul blond, ochii albaştri ceruleum de primăvară senină, tenul deschis la culoare şi o geacă bufantă albă. Părea a fi ajuns între cele două vârste. Nu era nimeni lângă ea; scaunele din dreapta erau neocupate, iar în stânga nu mai avea nimic, căci era primul scaun - sau ultimul. Câte o lacrimă din fiecare ochi a scăpat eliberator şi a alunecat încet pe versantul obrazului până nu departe de colţul gurii. Şi le-a şters discret cu un şerveţel mototolit în palmă, iar buzele subţiri rozacee i s-au încleştat scurt în tihnă greu înghiţită. M-am uitat strâns fix la ea. Deşi oricum tăceam, am amuţit şi i-am simţit apa sărată trecându-mi dincolo de ochi, în spatele privirii, atârnând alungit-bombat şi uşor usturător pe marginea abruptă deasupra hăului vieţii exterioare, gata oricând să se desprindă... eliberator.

delir scurt

M-au catapulatat cu forţă în spaţiu şi m-au lăsat să putrezesc acolo rostogolindu-mă vast din nou şi din nou şi din nou. Cică ar trebui să fiu în elementul meu!...

doi în unu

De ieri…

M-aş retrage din miezul sărbătorilor, să dispar, să nu ştie nimeni de mine. M-aş duce să stau într-o grotă ! OG ! De fapt, aş întreţine relaţii cu o necunoscută. În grotă ! OG ! Raporturi necunoscute şi variabile. All inclusive ! and for free. Trecător. Izolat. Unic. Prin urmare, special; de sărbătoare! Necondiţionat.

-         Vreo voluntară îndepărtată?…

Lăsând la o parte momentul în care chiar m-a înduioşat când m-a întrebat “Băi, tu cum stai cu cash-ul; vrei, ai nevoie să te ajut cu ceva bani pentru chirie?!” şi chiar m-a emoţionat, căci l-am simţit foarte aproape prin simplul fapt că de la sine putere s-a oferit - şi, chiar dacă aş fi fost la şi mai greu, probabil că oricum l-aş fi refuzat -, lui Mi. mi-e târşă acum să-i cer şi o cafea gratis.

Cu A. mă înţeleg super bine în multe feluri organice şi avem o relaţie specială, suntem unul din celălalt presupun ; o simt din mine şi o ştiu aşa, atâta doar că mai mereu când o caut nu e de găsit – nu dau de ea, sau e adesea ocupată (pe bună dreptate, nu zic !) -, iar ultima dată când am fost mai scump la vedere aproape că am simţit un început de gelozie nefondată.

T. e băiat simpatic, foarte de treabă şi deştept, foarte fresh cumva el aşa  - mereu cu idei apoteotice şi pline de bun gust şi, în plus, adesea originale sau nepuse în practică încă, cel puţin pe meleagurile noastre şi probabil nici de el prea curând. Dar când vine vorba de vorbit cu el între noi sunt nişte balene ! cred că între el şi aproape oricine, de fapt. Nici măcar nişte balene eşuate, ci în larg, în plină grandoare şi splendoare. De ce nu vorbiţi baleneza ? am fost întrebat. Pentru că a doua zi te doare capul, sau dacă nu te doare capul – căci într-adevăr, votka e mai prietenoasă decât altele din neamul ei -, atunci, cu siguranţă, încă se învârte camera cu tine pentru o următoare zi post accentelor baleneze. E o limbă uşor dificilă, ce pot spune, pe care nu toţi o pot verbaliza !

Ma. pe cît mi-e de aproape, pe atît mi-e de departe. Oricît de familiare mi-ar fi sentimentele pe care mi le trezeşte !… şi uneori chiar şi familiale – mai ales cînd eşti îmbrăţişat simultan de două făpturi cînd trebuie sa pleci, dintre care una îţi ajunge pînă la brîu, deşi a mai crescut între timp şi n-ar mai fi la fel de sîsîit (sau rîrîit ?).

Mai există şi persoane cărora chiar nu le găsesc cusur în privinţele astea – pot fi eu şi pot fi şi ele - şi pe care, poate chiar din motivul ăsta, mi-este greu, din bun simţ, să le tot caut. Se zice că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Bine, ştiu că poate exagerez puţin, dar pentru o nici scurtă, nici lungă perioadă, ceaiul prelung(it) pe care l-a împărţit târziu cu mine MP. a fost îndeajuns.

Lista probabil ar putea continua, dar astea au fost vârfurile de săgeată care mi-au venit firesc şi spontan în minte.

Şi, gândind la fel ca mine cu o clipă înainte de a o zice eu, cu umor şi ironie “asta e viaţa de artist…” îmi răspunde vocea paternă din viitorul fum dens de tutun. Chiar asta spuneam şi eu când am fost întrebat, căci am mai avut discuţii de genul relativ de curând cu diverse persone, despre prieteni – câţi am, cum sunt, ce sunt ! am continuat zâmbind cu naivă şiretenie.

Şi poate că mi-ar lipsi muzichia care să mă bine dispună şi beculeţele, luminiţele şi colindele şi zâmbetele şi portocalele şi agitaţia şi îmbrăţişările calde şi masa bogat încărcată şi cadourile şi noaptea cu miros de brad şi chiotele de copii şi chicoteli năstruşnice de amorezi şi râsetele vii şi fulgii ce-şi găsesc pieirea tandră în gurile fierbinţi căscate şi săniile şi strămoşescul urs sau capra cu sunete de trompetă ritmată balcanic sau pas apăsat de tobă ! Şi poate !… OGG !

[…]

De azi…

după ce, în prealabil am văzut un apartament spaţios nemobilat şi am gustat din lumina matinală parfumată a zilei.

Viaţa mea ar fi idilică dacă ar fi aşa cum mi-o doresc, cum mi-o imaginez, cum mi-o reprezint în căp’şorul meu îndesat cu de toate. Aş visa-n neştire şi totul ar fi aievea ! şi fiecare zi ar fi o sărbătoare plină de daruri şi poveste… pentru că pot !

Aş putea intra de afară în spaţioasa căldură intimă. Aş avea mai mereu uşa deschisă şi apropiaţi care să-mi treacă pragul. Bucătăria ar fi gândită cu un mic bar între două încăperi la care să-ţi poţi servi cuvintele prietenoase. Ar fi un pat zdruncinat zgomotos în camera adormită. Mi-aş iubi femeia cu ardoare când m-aş întoarce acasă. Mai mereu. Hârtiile ar şopti viitoarele realizări pline de sens de pe biroul de lucru. Viitoarele realizări şi-ar vedea sfârşitul dorit prin care le-aş naşte eterne. Ar fi parchet sau mochetă. Ar scârţâi sub picior cât să nu deranjezi pe nimeni, că oricum nu există nimeni deranjabil unde totul se îmbină desăvârşit. Ţi-aş privi picioarele când te schimbi ; şi torsul cu coastele sale ; şi sânii rotunzi – nu cubici ca cei desenaţi de Picasso ; şi umerii şi gâtul şi braţele… şi mâinile şi urechea şi zulufii ; şi fundul cărnos şi axila fragilă şi nasul ţâfnos şi călcâiele dulci şi sexul ascuns! Ar fi haine uitate în grabă pe scaun, sau cămăşi aruncate pe jos. N-aş fi atât de mediocru Sandra Brown. Ar fi şosete prin baie, sau pe hol, în urma noastră. Ar fi parfum greu în aer. Am deschide fereastra să se răstoarne prospeţimea înăuntru. Aş visa în continuare... şi-aş scrie parcă o poezie! Nici nu m-aş ridica. Aş recita-o solemn privind spre tavan cu capul aplecat. Agora s-ar ridica în jurul meu şi eu, ultimele cuvinte teatrale dintre ruine ! Poate printre versuri te-aş privi apăsat prin ochi până în măduva cordului cu umezeală tacită. Recunoscută. Admis - ascunsă. Aş pune punct grăbit şi schimbător ca o furtună calmă. Aş mai mânca ceva. Nu ţi-e foame ? nu ştiu dacă avem ceva într-atât de bun pentru ziua asta, dar poate ar trebui să coborâm să luăm. Măcar azi. Putem face piaţa mâine. Găteşte cineva azi ? mâine! Aş sta uneori noaptea singur în camera largă, cu capul plecat călare peste cearşafuri de hârtie şi aş îngâna umbrele fulgerătoare creatoare. Aş dansa cu muzele şi le-aş săruta pe buze să le fur mierea. M-aş întoarce la somn pâş-pâş. M-aş întoarce pe partea cealaltă. Ar fi utopic… şi este ! N-ar fi un film, un cadru, un clişeu, pentru că dacă ar fi, al meu ar fi. Ar fi şi greu pe-alocuri, ştiu. Deşi dacă ar fi cum am zis eu, n-ar fi. Dar totuşi…

Mi-ar creşte barba mai lungă ; cât sunt tânăr ; şi-aş fi fericit.

a încărunțí şi a excărunțí

În mintea mea încă clocotesc, forfotesc, colcăie resturi de cuvinte. Sunt răsfoite spasmodic cu sine putere încleştată exploziv silabe, litere pierdute, fragmente de sens şi nonsensuri, iar eu stau încremenit în lăcaşul diform impropriu. Urmele pe care le lasă incizate se contractă sacadat, se zbat în stingere hrănindu-mi simţirea asupra lor. Un masacru necontrolat născut din propria-i voinţă, un carnagiu literal. Nu mai ştiu şi nu mai pot dinstinge trecutul de prezent, imediatul de instant. Vederea îmbâcsită mă lasă încet până la actul final. Ce cuvânt nemaivăzut ar trebui să se mai nască ? Nu te pot recunoaşte dacă stai atât de departe. Cuvintele răzvrătite mi-au călcat ochelarii şi mi-au spart lentilele îmbătrânite. Am rămas un suport - un burete, un complex de schele, un cofraj - pentru întregul sens sui-generis independent şi autoritar alcătuit din fărâmele ce au supravieţuit. El este relicva iar eu sunt noul generat, fiul său schimbător. Dacă aş fi mai religios aş spune şi rătăcitor şi risipitor, dar credinţa are mai puţin de-a face cu înţelegerea decât ar spune unii. Într-o încăpere nevăzută, fără dimensiuni constante, concrete, chiar deloc, structuri lexicale balene subterane, mastodonţi, dinozauri înaripaţi dispăruţi, mamuţi şi zimbri şi bizoni se înghesuie, iar pe cordul poveştii o metaforă gâză ce furnică! Sporadic. Inconsecvet.

O linişte să se-aştearnă covor peste toate aceste cioturi colţuroase şi dure ! Cu talpa mută să netezeşti tâmplele structurate mineral anorganic precum un prosop fierbinte pe capul bolnavului. Păşeşte nu şovăielnic amorfă a vieţii şi acoperă-mi golurile stâncoase !

Laptele alb curge năvalnic să spele întregul. Nimic nu s-a schimbat, totul e aceeaşi natură - materie, imaterie, antimaterie - dedesubt şi deasupra, în interior şi în exterior. În afară sunt distras. Afară de asta, nimic, iar înăuntru la fel, dar mai altfel.

Declinările vieţii supte cu ochii lăptoşi, înscrisă şi descrisă încontinuu! Un necapitol neînchis! Un anticapitol deschis! O literă scurtă cu pronunţie! O vocală! O!

În o nu există început sau sfârşit şi, în plus, o e prea scurt pentru a fi educat. Mereu uită căci e năstruşnic, jucăuş, nechibzuit, zburdalnic, primar şi brut şi elegant. Iar când va creşte, o va fi o+. O-l naşte pe orgasmic. Sincer, ferm, închis, curbat, fermecător, obraznic. Şi… tremurător! :)

4 / oo

Doi corbi negri ca fumul bine hrăniţi cu adevăruri seculare inefabile şi cu penajul ca ars de acid mi-au adus corespondenţa în cabinetul de lucru: multe cuvinte solitare răspândite fără putere, magnifice portaluri dizlocate către nemărginite universuri străbune din cărbune pentru desen şi o unică parfumată epistolă. O ghilotină taie nemiloasă izvorul gândurilor cu diacritice ! O sferă de piatră ce stă gata să se cunoască în orice clipă în colaps din înaltul umerilor ! Un bug de computer, o imagine sintetizată încâlcită, suprapusă de un beat puternic şi o zgârietură electronică, eroare ce induce capitularea şi butonul reset !

Am zburat cu zepelinul o jumătate de vis şi trei trepte, am alergat două jumătăţi de măr roşu sângeriu muşcat de mi-au pocnit plămânii precum baloanele colorate ce înălţau corabia care a dat înconjur lumii într-o singură noapte, m-am împiedicat şi am căzut rostogolindu-mă nici nu ştiu câte ceasuri de buzunar şi mi-am izbit de nenumărate ori trupul de colţuroase cuvinte ce răsăreau răzleţe din valea pe care am coborât-o în grabă. Mi-am ieşit din celulă, din suflul protectiv ca o cochilie răsucită psihedelic; am fugit înapoi în interstiţiul originar şi etern. Un sunet de contrabas interlop şi note înalte, ascuţite de vioară, precum şi triunghi, îmi ţin isonul. Le simt umbrele cum se aruncă peste mine, le aud respiraţia tăioasă pe pielea mea volatilă, trecând prin carne. Ecouri revin să mă cuprindă cordial. Paşii îmi sunt ghidaţi de o nevăzută hartă pe care păşesc atent şi neştiutor. N-am mai dansat acest dans şi, prin urmare, nu-l cunosc. Mi te încredinţez, îmi las mişcarea să îţi fie supusă loială. Se sparge universul alert în pieptul dezgolit. Dezvelite clipe pulverizate. Spulberi pământul sub picior cu siguranţă. Defragmentezi. Alinţi. Îngâni. Minţi tangibil. Dispui. Roteşti priviri când roşeşti. Globuri; reflexii; lens flare. Nestatornic răspuns licărind. Ermetici ochi muntoşi din stâncă neclintită te privesc. Gălăgie. Hărmălaie. Hazard. Vacarm zdrobitor. Săgeţi cu vârful greu înmuiat în renaştere ce străpung timpuriu.

La braţul bizar o formă suavă şi zveltă se zbate gingaş să-şi poată îmbrăţişa iar în taină corsetul ca un dulăpaş art nouveau brodat cu migală ce ţine ascuns infinit farmec al cromozomilor XX, iar mâna-i mlădioasă ţine o oglindă, în care, însă, nu ea se oglindeşte şi nici cleştarul clipei imediate ce firav s-a desfăcut precum un dar roial. Ochiul arzător reflectă întruparea variilor invariabile futuriste şi haina-i ce-o poartă pe umeri – o poartă înaltă din fier forjat cu împletituri alambicate, complexe, stranii şi străine cu balamale mari ce scârţâie.

La curte să vină de-ndată caleaşca! Cea dintâi eclipsă se-aşează.

{ închin o cană de vin roş în cinstea perpetuării }

sideral

Sub vocea impunătoare cuvinte aleargă bezmetic într-un maraton continuu cu imagini nesfârşite, dând ocol desişului coroanei aşa-zis cenuşie. Am ochii ţintuiţi, dar trupul mi-este o fântână arteziană fastuoasă. M-am chircit în congelator să adorm, dar somnul nu m-a învelit cu blândeţe. Merg pe cuie, înghit jăratec, sar peste timp; sunt fachir.
Visez la curburi delicate, cârlionţi şi scorburi ascunse. Aş fi un far care să vegheze peste marea agitată graţios, dar secretul este darul ce-l aştept în taină; braţele primitoare ale naufragiului vreau să fiu, somptuoasa pierdere a licuricilor în noapte.
Ştiu că îmi simţi respiraţia pe ceafă; m-am apropiat cu nările dornice să te cuprind. Te sărut fără să te oblig la răspuns, fără să te ating. Răsuflul cald mângâietor îţi alintă organic umerii rotunzi dezgoliţi. Văd cum visezi iar visele îţi sunt corăbii cu pânze pure. Ai ochii deschişi în altă parte învăluiţi în sunet de clopoţei fosforescenţi şi foşnet de frunze. N-ai glas când mâna ţi se întinde peste plapuma maternă şi totuşi şopteşti. La crepusculul gâtului ţii ascunsă în pandantiv stelar o noapte polară feerică prelung din care îţi scoţi maiestuos piciorul copilăros. Zâmbesc prin neaua pufoasă ce ţi-este iarba sub talpă. Sunt marele urs alb ce muşcă cu dinţii săi ascuţiţi din sidef.
Râvnesc de sub cearcăne ceaşca de ceai fierbinte cu aburi celeşti ancestrali. Mânuşile brodate au adormit pe podeaua lucioasă sub candelabrele de cleştar. Un iglu! Neisprăvită grandoare precum mărgăritarele deşirate. Şirag de ore albe preţioase.
Un somn plăpând profund iar visul cutezător, marea de valuri ce-ţi clatină corăbiile fără catarg, cu lemnul putred, ajunse la mal în nisip! Debarcă... şi ţărmul comun să fie oniricul astru primordial.

peste care se dezveleşte noaptea şi ziua se crapă iar, cum capul lui Zeus i-a dat naştere Atenei.

prestigiu...

“Mă dispreţuiesc pentru că nu pot fi altcineva decât cine sunt deja.” Anonim

Simt viaţa ca fiind un act demonstrativ, iar eu nu (mai) am nimic de demonstrat.

Nimic din ce mă înconjoară sau ţin aproape nu este într-adevăr şi pur şi simplu pentru mine. Nimic (din ce am) nu este întru totul al meu, nici măcar deciziile; totul este un rezultat, un cumul (ce forţează şi denotă fără vizibilitate directă).

Sunt limitat de corp şi constrâns de existenţă. Eu nu sunt corpul meu cu pielea mea şi carnea lui, nu sunt gândul meu, nu sunt creierul sau conştiinţa, nu sunt sentimentele / trăirile care se nasc în mine fără voia mea, iar peste toate astea, cu ce ar fi trebuit să încep, ar trebui să fiu cel mai naiv să cred că identitatea ce o am este a mea, la fel cum nici numele nu-mi aparţine. Desigur, eu sunt suportul şi rezultatul, dar nu sunt eu, cum nu sunt!

Şi poate, totuşi, sunt eu prea crispat încă şi nu ştiu a primi ceea ce mi se oferă şi de asemenea, sau altfel, mă limitează.

Nu ceea ce mă face să fiu finit mă defineşte! decât în ochii altora, dar nu şi în ochiul furtunii, în centrul fiinţării mele generatoare.

O păpădie ştie oare că-i (doar) o păpădie? şi, în lipsa cunoaşterii reflexive, sau fără a se autodefini, este! Şi oare se întreabă în care parte şi cu ce scop (măreţ) zboară? Şi oare să-i fie greu sau uşor să o facă aşa?!

Aş vrea să fiu simplă natură şi nu om, iar dacă omul este natură, de ce se consideră superior, mai presus… şi cum aşa?

Iar dacă sunt natură, de ce stau acum şi scriu… şi cum aşa?

Natura se conştientizează şi se reformează singură? dacă noi, cu toţii, cu totul, suntem celulele ei constituitoare. Şi, de altfel, cine altcineva sau ce altceva dacă nu ea, dacă doar ea este ce / cea care este?!

Tautologii şi sofisme?…

Este analiza deviaţie de la însăşi viaţa? Există însăşi viaţa?

Eu nu trăiesc, dar aşa trăiesc eu!

Plutind peste deşertul întins arzător, de un auriu lichid cu nenumărate sclipiri de nestemate, ce alunecă continuu renăscând din sine însuşi, contopindu-se doar cu materia sa la nesfârşit şi divizându-se răspândit de vânturi aspre delicat cârlionţate feminin – precum nişte zulufi rebeli - pentru a se îmbrăţişa iar cald, cordial tot pe sine şi înghiţind reciproc timpul sufocat ca un ochi deshidratat ce nu mai poate clipi şi, fără a putea altfel, uită vreodată a o mai face,

Călcând greu-îndesat polul îngheţat vast solitar, giuvaier rece alb-albăstrui cu materialitate distantă şi structură de cristal înteţit străpungător a cărei simfonie vijelioasă te-mbracă impunător în straie urzite cu tremur de azur şi depărtări febrile lipsite de sărut,

Târându-mă în marea albastră austeră prelungă egoist-primitoare ce te absoarbe roial să-i fi vecinic musafir solid ce o-nalţă peste tine, taciturnă tumultuos, lipsită de unduiri de mătase şi viaţă, marcată doar de o linie intangibilă a unui orizont inexistent neprăfuit,

Tremurând înfocat în haremul oriental fervent nimicitor carnal, sinuos, dezirabil, învolburat în gemete asudate răguşite, strivit de năduşeala nisipoasă trupească efemeră şi înviat de umezeala licoroasă a secretelor bine păstrate mângâietoare mieros, zemuind fiinţa - făptura vie, picurând esenţe existenţiale peste gura ce zgârie cu buzele-i crăpate zgrunţuros,

Scufundat în cosmicul întuneric veşnic meditativ lipsit de ecou, superior şi îngăduitor, primordial înţelept nespus cu licăriri de astre zglobii îndepărtate, ce zdruncină întregul când se clatină la văzul himerei divine,

Exist.

(străjer la graniţa dintre a fi şi a nu fi – şi aceasta nu e întrebarea, ci afirmaţia)