Respect involuntar prea mult umanitatea şi, ajuns în punctul culminant de a nu-mi putea depăşi această condiţie, intru mai laş ca niciodată în următorul an! Poate chiar şi profesional şi emoţional.
Scaunele erau albastre – albastru ultramarin ! Ea stătea singură pe întreg rândul. Purta o aură în jurul făpturii sale! Era îmbrăcată cu un palton roşu aprins cu cârlionţi, cu vălătuci ca o căciulă de astrahan, dar parcă orânduiţi cu mare exactitate matematică, precum nişte mici sfârcuri şi o fustă neagră până aproape de genunchi de sub care ieşeau nişte ghete lungi cu şiret în zig-zag în faţă până la mijlocul tibiei, de culoarea deschisă a caprioarei. În spate îşi purta un rucsac din care n-am văzut decât o bretea, iar pe un umăr o gentuţă mică, plic. Avea sprâncenele subţiri şi fin arcuite, înţepătoare feminin şi cea stângă parcă puţin întreruptă şi era semi-puternic machiată sub arcadă cu o culoare închisă. Era tunsă inegal, partea din dreapta ei – căci eram în oglindă - formând o perdea flu ce cobora peste chip înspre podea acoperindu-i uşor transparent ca un văl puţin din expresia blând-aspră erudită întrezărită, iar cea stângă fiind mai scurtă îi stătea aprope de cap pe după ureche, revelând ademenitor. Forma rotunjită îi era înscrisă în canoane de frumuseţe. Stătea picior peste picior, curbată şerpuiesc şi aplecată cu atenţie peste ce ţinea în mână pe genunchi. Doar de două ori a ridicat privirea curioasă parcă de complezenţă, cu nişte ochi mari, rotunzi şi plini. Măinile împreunate îi erau împodobite cu numeroase inele, între baroc – cu piatră colorată şi masive, multe – şi art nouveau – decorate, brodate, traforate ; avea câteva la rădăcina unui deget iar pe degetul următor unul finuţ, mic, delicat, discret, pe inelar parcă, între încheietură şi unghie ; şi încă altele pe degetele ferme, puternice şi suave. Citea “În răspăr“!
Mi-ar fi plăcut (ne)spus mai mult, în loc de textul ăsta plat, să postez direct fotografia, încadrată pe înalt cu compoziţie în C! deşi atunci nici măcar n-aş mai fi postat-o.
N-am fost în stare să scot aparatul mare, negru şi voyeur din geantă şi să-i fac o fotografie, să imortalizez imaginea ce se reflecta continuu în cristalinul meu, răsturnată, ultimul cadru de pe film iar apoi să-l aud satisfăcut şi zgomotos cum se trage tot înapoi în cochilia protectivă, în carcasă, până la developare şi reamintire. Şi totuşi... cum aş fi putut aşa de evident, vădit, "să-i fur sufletul" unei necunoscute, deşi artistică?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu