prestigiu...

“Mă dispreţuiesc pentru că nu pot fi altcineva decât cine sunt deja.” Anonim

Simt viaţa ca fiind un act demonstrativ, iar eu nu (mai) am nimic de demonstrat.

Nimic din ce mă înconjoară sau ţin aproape nu este într-adevăr şi pur şi simplu pentru mine. Nimic (din ce am) nu este întru totul al meu, nici măcar deciziile; totul este un rezultat, un cumul (ce forţează şi denotă fără vizibilitate directă).

Sunt limitat de corp şi constrâns de existenţă. Eu nu sunt corpul meu cu pielea mea şi carnea lui, nu sunt gândul meu, nu sunt creierul sau conştiinţa, nu sunt sentimentele / trăirile care se nasc în mine fără voia mea, iar peste toate astea, cu ce ar fi trebuit să încep, ar trebui să fiu cel mai naiv să cred că identitatea ce o am este a mea, la fel cum nici numele nu-mi aparţine. Desigur, eu sunt suportul şi rezultatul, dar nu sunt eu, cum nu sunt!

Şi poate, totuşi, sunt eu prea crispat încă şi nu ştiu a primi ceea ce mi se oferă şi de asemenea, sau altfel, mă limitează.

Nu ceea ce mă face să fiu finit mă defineşte! decât în ochii altora, dar nu şi în ochiul furtunii, în centrul fiinţării mele generatoare.

O păpădie ştie oare că-i (doar) o păpădie? şi, în lipsa cunoaşterii reflexive, sau fără a se autodefini, este! Şi oare se întreabă în care parte şi cu ce scop (măreţ) zboară? Şi oare să-i fie greu sau uşor să o facă aşa?!

Aş vrea să fiu simplă natură şi nu om, iar dacă omul este natură, de ce se consideră superior, mai presus… şi cum aşa?

Iar dacă sunt natură, de ce stau acum şi scriu… şi cum aşa?

Natura se conştientizează şi se reformează singură? dacă noi, cu toţii, cu totul, suntem celulele ei constituitoare. Şi, de altfel, cine altcineva sau ce altceva dacă nu ea, dacă doar ea este ce / cea care este?!

Tautologii şi sofisme?…

Este analiza deviaţie de la însăşi viaţa? Există însăşi viaţa?

Eu nu trăiesc, dar aşa trăiesc eu!

Plutind peste deşertul întins arzător, de un auriu lichid cu nenumărate sclipiri de nestemate, ce alunecă continuu renăscând din sine însuşi, contopindu-se doar cu materia sa la nesfârşit şi divizându-se răspândit de vânturi aspre delicat cârlionţate feminin – precum nişte zulufi rebeli - pentru a se îmbrăţişa iar cald, cordial tot pe sine şi înghiţind reciproc timpul sufocat ca un ochi deshidratat ce nu mai poate clipi şi, fără a putea altfel, uită vreodată a o mai face,

Călcând greu-îndesat polul îngheţat vast solitar, giuvaier rece alb-albăstrui cu materialitate distantă şi structură de cristal înteţit străpungător a cărei simfonie vijelioasă te-mbracă impunător în straie urzite cu tremur de azur şi depărtări febrile lipsite de sărut,

Târându-mă în marea albastră austeră prelungă egoist-primitoare ce te absoarbe roial să-i fi vecinic musafir solid ce o-nalţă peste tine, taciturnă tumultuos, lipsită de unduiri de mătase şi viaţă, marcată doar de o linie intangibilă a unui orizont inexistent neprăfuit,

Tremurând înfocat în haremul oriental fervent nimicitor carnal, sinuos, dezirabil, învolburat în gemete asudate răguşite, strivit de năduşeala nisipoasă trupească efemeră şi înviat de umezeala licoroasă a secretelor bine păstrate mângâietoare mieros, zemuind fiinţa - făptura vie, picurând esenţe existenţiale peste gura ce zgârie cu buzele-i crăpate zgrunţuros,

Scufundat în cosmicul întuneric veşnic meditativ lipsit de ecou, superior şi îngăduitor, primordial înţelept nespus cu licăriri de astre zglobii îndepărtate, ce zdruncină întregul când se clatină la văzul himerei divine,

Exist.

(străjer la graniţa dintre a fi şi a nu fi – şi aceasta nu e întrebarea, ci afirmaţia)