delir scurt

Au apărut volănaşele, dresurile - cu model sau uni -, fustele până la genunchi, pantalonii foarte scurţi, pantofii cu toc, balerinii, umerii goi, zâmbetele, culorile - pastelate, stridente -, săruturile, modelele textile, formele, bomboanele, gadgeturi-accesorii, multă piele, tunsori diversificate, expresii, atitudini, cizme până la genunchi, onduleuri, voci, tatuaje, mâini mângâietoare, zorzoane atrăgătoare şi tot aşa... buze, ochi etc; oameni, minţi, portaluri, variante! Aaaa... şi parfumurile; era să uit! Definiţii? Nicidecum, deşi îndeajuns de definite. A început deja pe neaşteptate. A venit şi-o primesc cu braţe deschise şi strângeri de inimă. Ăsta este cel mai greu anotimp. :)
Cred că de-abia acum pot şi înţeleg deplina însemnătate a mesajului scurt pe care l-am primit la 13:23:02 (ora României) - "beautiful flesh all around" -, dar înainte de a fi ieşit din văgăună.

Evident, iar am mers cu metroul şi în plus am intrat în inima tânără a oraşului, la cunoscuta fântână în treacăt; deci nu doar că sunt firesc, dar comportamentul mi-e şi normal. În plus, mă amuzam de o chestie la întoarcere. Am observat o scenă definitorie plaiurilor mioritice; la căpătâi, spiritul naţional. S-a dat drumul la puhoiul de lume când s-au deschis uşile şi valul s-a scurs din metrou, în graba urbană îmbrâncindu-se, călcându-se pe cozi, formând masa compactă umblătoare - un întreg organism. Din partea opusă, încercând să-şi facă loc, fără bardă împărţind pe scări marea de oameni în două în stânga şi-n dreapta - deşi cu mai puţină reuşită decât Moise şi cred că şi cu mai mult efort -, un tânăr se străduia să treacă şi-n grabă să mai prindă metroul ce staţiona încă. Atunci i-am auzit râzând în dreapta mea, aproape la umăr. Erau doi inşi în ceva geci din imitaţie de piele, desigur la a doua vârstă şi vânjoşi, de-abia ieşiţi parcă de la strung - desigur, ocupaţia lor de serviciu -, care se amuzau copios ca doi corbi croncănind, emiţând sunete sacadate de joasă frecvenţă. Pe tip îl văzusem înainte, pe ei i-am auzit, nu mi-a rămas decât să-i pun în conexiune, întorcându-mă şi urmărind firul invizibil al vederii lor ce îi lega de amărât. Cu ceva insistenţe, a reuşit într-un târziu probabil să ajungă peronul. S-a auzit şi anunţul de închidere al uşilor în timpul ăsta. Nu m-am uitat în urmă să văd verdictul. Însă i-am auzit din nou pe ei: "- L-a prins, mă?!... / - Nu! / - Eh, las' că vine altul; ha-ha-ha; îl ia pe următorul...". Nostimă ca secvenţă de viaţă, într-adevăr, dar cam nepotrivit ca principiu, dacă stau să mă gândesc că dacă ar fi fost în locul femeilor care se dădeau din calea lui ca potârnichile, cei doi probabil i-ar fi pus şi o piedică... doar să-l ajute să ajungă mai repede!

Tot la întoarcere, venind în mână cu nişte langoşi cu umplutură dulce, încântat de recentele mele reuşite trecătoare, am avut o scurtă trăire, poate nu chiar simplă. Intermezzo: pentru cunoscători, sau interesaţi, întind vestea despre vernisajul ce va avea loc joi 17.03.2011 la Căminul Artei cu, nelipsita pentru pişcotari, trataţie. Revenind! Priveam în jur şi din balon au căzut cuvintele, fără paraşută: Dacă planeta asta - hai, lumea cu totul cum o cunoaştem, cu mai multă generozitate din partea mea -, cu tot ce conţine ea şi oamenii numesc drept adevăr, realitate şi spaţiu cu 3D şi la care ne raportăm cu absolută convingere, ar fi... doar o cameră... dintr-un... întreg palat? Sigur trebuie să fie şi holul drăguţ, plăcut decorat! Vrei să poftim la o cafea? Cred că vine din partea casei, noi doar o comandăm.