E trist că, în final, ajungem să fim tot singuri - indiferent dacă te uiţi în sus, sau înainte, dacă mergi drept sau şerpuit pe pilot automat, dacă ai iubit (vreodată) în adevărul personal/adevăratul sens propriu sau nu (încă) - cînd parcurgi jumătate de 6-7, poate 8 km by walking alături de cineva şi restul în compania egoului tău supus dorinţelor, aşteptărilor, exigenţelor şi pulsiunilor personale. Cred că nici echipajul de poliţie care a trecut pe lîngă mine nu şi-a dat seama că sunt băut, aproape de casă, că am mîna îngheţată, care scrie în mobil, că am necesar şi insuficienţă de iubire, că mi-e poftă de viaţă şi dor nespus şi ne'mpărtăşit de mosc şi foame de monstru cavern de bunătăţi născătoare de pofte-ispite.
În final nu pot decît să admit că mi-a amorţit mîna de la alcool şi teribil înceţoşat privirea şi tot ce fac este pe pilot automat, însăşi şi această mărturisire lipsită de liber arbitru (?) sau discernămînt.
Găsesc fascinantă această funcţie a omului, de autoconservare; altfel spus de funcţionare chiar şi cînd acesta nu este el însuşi, în determinare de anumiţi parametrii personali.
Cel mai tare îmi place că sunt atît de amorţit încît nici nu-mi mai simt propria-mi existenşă şi nu sunt eu acum iar tot ce mă înconjoară şi-mi rezultă trăiri raportate nu este trecut prin filtrul... meu. Acum sunt, cu siguraţă, necunoscutu-mi personal.
Mîine este o nouă altă zi. ... este ziua cuiva născut astăzi. :) ...aşa că, La Mulţi Ani, sărbătorito în avans!
Simt ceva parfum în jurul meu, care ştiu că nu există.
Şi în timpul necesar adjudecării veridicităţii şi corectitudinii textului şi logicii contopirii ideilor, m-am şi redobîndit în conştiinţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu