"Geniile se mor nascand!", voiam eu sa comentez, sa croncan, sa adaug, sa interpretez, sa personalizez. Dar totul a disparut in basm. In basmaua din care au iesit s-au retras repede. Ca melcii care-si trag repede ochii la loc in cap - desi, oare, care este locul lor? Era cursiv si plin, cu miez simtibil, cu substanta transmisibila si vizibila vana; nu era o inutilitate sa il citesti, chiar daca uitat avea sa fie dupa sfarsit. In principiu, poate cam la fel cu viata - momentul proxim absorbit si lipsa intrebarilor postume. Si da, era fatat din revolta, neviolent dar puternic. Si da, a disparut fundalul din care s-a desprins, placenta, caci s-a consumat prin ardere virulenta si s-a tras cortina peste, precum obloanele peste ochi la eclipsa... si totul a devenit la fel si si-a intrat in graficul dorit, luna a facut noapte alba si apoi s-a dat jos de unde s-a cocotat cu pseudo-infatuare, soarele iar s-a ridicat si s-a lasat. Ceea ce il face sa fie fals (n.b.: pe text), se considera de catre autor, cantarit cu adevarul contemporan/actual, dar este - de fapt - indivizibil, iar glasul trecutului n-ar trebui luat cu viitor prezent, perpetuu. A existat, indiferent de alte vointe. S-a auzit.
"Geniile se nasc tacand. Traiesc gandind. Mor arzand." statea semet cu caps intre doua randuri libere ce despicau cu liniste textul sangvin, din care se revarsa melanjul dens, vascos, greoi, dintre iubire si ura, dintre dorinta si confuzie, dintre traire si nesiguranta dintre inainte si dupa, dintre a fost si a nu mai continua, dintre este si a stopa sau a devansa/deversa. Nici un altul nu-l va reprezenta pe acela, asa cum s-a reprezentat si prezentat pe sine insusi.
Ars longa vita brevis, dar nu mereu pesemne. :) Sau arta este doar ce ramane ?
coloana sonora decorativa, caci nu sprijina nimic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu