pulsiune

Convulsie. Combustie. Compulsiune.
Negândul. Nefapta. Neantul.
Napalm!
Nesiguranţă şi incertitudine.

Oamenii sunt comozi şi se complac considerând că se înţeleg şi afirmând că se cunosc.

Măcar dacă rămâneam la ea să ne uităm la o comedie, să inchei(em) ziua râzând!
M-am strecurat, infiltrat în masa compactă de oameni care circula cu viteză. M-am pierdut şi ascuns printre ei. M-am lăsat purtat de valul de călători din gară care forfoteau trăgând după ei trolere, bagaje de mână, copii în braţe, cum grijile se lăsau purtate de mine. Am fost una cu exodul, ţinând cursul înserierii lipsite de unicitate evidentă. Am lăsat să mă scurg...
Măcar dacă rămâneam în trenul vieţii băloşind ideatic contemplând prezenţa feminină despre care nu ştiam nimic!
Măcar dacă eram om într-adevăr!

Particularităţile culorii părului - reflexe verzui, mi se spune, şi câteva fire albe -, opacitatea ochilor - uneori maţi nelăsând nimic să treacă dincolo, să pătrundă, să penetreze, ori să transpară în sens invers, lucioşi alteori, reflectând persoana pe suprafaţa zemoasă plină de entuziasm licărind în zumzet -, pielea de găină care nu ştiu cum de se face - toate firicelele erecte de păr înteţind prin răspuns fizic conştientizat, reacţie starea electrică a întregului sine - mă aduc în vârful săgeţii: de ce - şi prin asta nu "pentru ce", cât "cum de" - trăiesc? Ce simplu mi-ar fi să mă regăsesc în dicţionar, în forma mea denotativă, căci uneori cu siguranţă nu-mi cunosc aspectele / proprietăţile identitare, definiţia specifică-mi, proprie în cadrul genului proxim!
Probabil scumpa dată gândirii când nu-mi voi pune probleme asupra vreunui scop absolut, ideal, ci asupra materialităţii primare, evidente, existente, brute şi a procesului (în sine, ca parte integrantă între origine şi finalitate)! Mai mult pentru mine am subliniat asta, să mi-o pot aminti când mă voi fi uitat şi-l voi reîntâlni pe eul cu care sunt deja obişnuit.

Stăteam azi şi mă amuzam ironic: oare când se întâlnesc, întâmplător să zicem - presupunând că se cam feresc între ei -, doi cameleoni, oare de partea cui este empatia? Care dintre ei oare va putea spune realmente că s-a camuflat? Cine pe cine păcăleşte; care se fereşte mai tare (bine...rău)? Probabil, cel care a tăcut mai mult - dacă e să privesc funcţional şi cronologic; dar cameleonii oricum nu vorbesc, nu?...
Mulaj după mulaj... după mulaj. Mai altfel totuşi decât vis în vis în vis, sau alter-ego în om. Oricum! Dar dacă doi lei s-ar întâlni altfel ar sta situaţia! Presupun; deşi probabil că şi ei se cam feresc între ei. Mi se pare că nici măcar nu s-ar întâmpina.
Remarc, în plus, că la regnul uman verbul feresc funcţionează atât reflexiv cât şi pasiv.

Am constatat că după ce totul cade - reprezentarea seductivă carnală, penajul, bobocii înfloriţi, frunzele îngălbenite, sărutul nocturn - cel mai atrăgător la O :) este certitudinea exclamată a gândurilor sale; altfel spus, atitudinea.


Dacă aş fi fată, mi-aş pune în cap să fac o fată să se îndrăgostească nebuneşte de mine.

DAR, de asemenea, dacă aş avea cum, tare aş mânca acum un bol de orez cu fructe sau un griş cu lapte şi coajă de lamâie rasă pe deasupra, pe langa toate mirodeniile şi siropul aferente!