Quantic - Time Is The Enemy

6:30-8:32

     Am venit din club la ora 6 si ceva, dupa o bere, doua, trei si cateva dansuri, mai agresiv zbantuite sau mai molcom taraganate si o discutie, doua, un ras, o lacrima, toate umane si m-am apucat sa-mi spal oldschool, de mana, in lighian niste tricouri, boxeri si sosete inainte de a ma culca, pt. interviul de job care ma asteapta in cateva ore. Si m-am simtit important, cu scop, cu motive de sacrificiu - sa dorm putin, in rand cu lumea (cu L mare), apartenent societatii pe care nu mi-o pot insusi, apropria conceptual, la care nu pot adera mai mult decat atat, in care nici cu greu nu ma regasesc adesea. M-am simtit adaptat, chiar daca sunt departe de imaginea ce mi s-a proiectat in minte, sau desi nici n-am trudit la serviciu, sa aduc mancare acasa si nici n-am spalat hainele copilului pana sa fac bataturi la degete vreodata pana acum asemeni parintilor in general. Si asa am realizat ca probabil singurul lucru peste cunoastere, peste propria dorinta/sete de informatie si autodezvoltare nu poate sta decat oferirea cunoasterii, asa cum o fac parintii sau profesorii, cu atentie, daruire, grija si interes, in sine actul instruirii sau servirea cu raspunsuri, posibilitati, oportunitati, sau stimulare neconditionata, dezvoltarea si modelarea mintii, lumii launtrice.
     Si, in timp ce-mi clateam sosetele si le intindeam la uscat, am mai inteles un lucru: in spatele imaginii seducatoare si usor inabordabile pe care o primesti mai mult sau mai putin pe tava, mai mult sau mai putin luxurianta, pe langa bautura exotica si atitudinea infailibila cu care o bea, pe langa rasul frumos de om inteligent si interesant, pe langa rafinamentul acela ce invaluie necunoasterea caracterului personal, intim, pe langa sanii ce-ti sugereaza/imprima in minte un sex apetisant si hainele-i care potenteaza aceasta fantasma, poate si fata/tanara/domnisoara/femeia/omul acela isi spala sosetele manual, poate nu are tot timpul haine curate cu care sa iasa in oras, poate are gauri in tenesi uneori, poate nu mai are bani de iesit sau i-a cheltuit pe toti si nu-i ajung de taxi, sa se intoarca tarziu, dar nu destul de devreme, poate se simte intimidata cateodata de o persoana pana in pragul in care sa nu poata rosti/articula nimic fascinant/interesant/destept/deosebit si inghite in sec frustrari ce s-ar acumula, si alte detalii mai scarboase, care i-ar bucura nespus pe unii baieti, dar care nu ma intereseaza acum si ma intreb tardiv si retoric... cine dracu' a pus piedestalul ala acolo pe care zace un tablou simplu bidimensional dar cu aceeasi putere pe care o are o poza porno in ochii unei persoane proaspat iesite din post? ...Si la ce-mi folosteste ca stiu asta (de-)acum (incolo)? :-)
     Tu cum ai vrea sa fie mama copilului tau? (Stai, cu cine naiba vorbesc?! :-O )

fara titlu (2)

...si lucrurile se intorc de unde au plecat...

mi-a fost dat zilele precedente sa ascult Garbage. si ceva interesant s-a intamplat prin asta. o decada a facut un ciclu complet - de trairi, de perceptii, de gusturi, de experiente. dupa poezie electrica si vibe abstract, dupa emotii clasice cu atata maiestrie orchestrate, dupa raspunsuri, certitudini si sigurante postcautari, am ajuns sa reascult Guano Apes si altele de launtru adolescentin. cu aceeasi placere cu care o faceam si acum 10 ani. e adevarat ca 10 ani sunt un nimic chiar si pentru o viata de om, daramite pt firele de par incalcit ale universului.
tot azi reflectam la zbor. la zbor solitar prin furtuna, prin necunoscut, prin alb imaculat fara repere, in loop-uri concentrice, spiralate, in profunzime si inapoi. la miscari brauniene umane, din perspectiva sensului. "si inapoi" devine foarte bine pus aici, cu greutate, fara chiar sa constientizez imediat. gandeam la plecatul din cuib, fortat, impins, dornic, curios, pierdut, oricum. la desprinderea de definitii exacte, de mediu deja format, de la liniste la neliniste, sau de la tumult la calm. la traseul migrarii fara busola, doar pe intuitii, pe banuieli, pipaind, incercand. la toate valentele acestui spatiu de tranzitie, in care trecerea si necunoasterea se arata precum absolutul. la faptul ca intr-o zi se aseaza intr-un fel sau altul toate si zborul trecut capata alte valente in lumina cea noua, cele mai aproape de adevar poate. la zborul dintr-un cuib pentru a ajunge in final in alt cuib, dintr-o necesitate de migratie si intr-o nevoie de cuib, sau put si simplu la pieirea pe drum, urmandu-ti chemarea. si e interesant cum toate sunt si toate, aceleasi, capata diferite insemnatati si se arata in varii feluri, fals sau adevarat sau fals-adevarat sau oricum in functie de context si in raport cu referintiali diferiti.
si copiii au crescut in timpul asta. si au inceput si ei sa descopere aceasta lume incet incet fara sa-si dea seama concret, coerent, fara sa inteleaga pe ce taramuri pasesc, dandu-le propria forma, propria interpretare. si noi am crescut. si inca mai crestem.
si ma gandesc, cand ajung in port ca am crezut ca marea este totul. si imi dau seama ca nu stim ca e furtuna pe mare, credeam ca asa e marea tot timpul, ca asta este.
si ma gandesc la ce inteleg ceilalti, cei (si) mai tineri, din toata invalmaseala si harababura asta, prin focul continuu de informatii interpretabile si indoielnice, de ricoseuri subtile prin care trec, care constituie inevitabil viata, fara reperul unui far, pierdut, ascuns de ceata densa. (acesta nu e un text al martorilor lui iehova, camuflat, chiar daca ar putea parea asa) si ma intreb si eu ce inteleg oare; si inteleg bine asa cum o fac; si am ajuns la mal sau sunt inca pe mare; sau am iesit deja in cosmos si nici nu-mi mai dau seama pe ce mai pasesc?

... din toata reteaua asta intangibila, subtila, uneori imperceptibila, nemanipulabila efectiv (ci doar indirect, poate), abstracta, de rezultante (strict) umane...

fara titlu

la inceput, oamenii sunt precum Mos Craciun sau Iepurasul sau alte alea cand esti mic - exista (nu doar fizic, ci mai mult) pur si simplu, orice s-ar intampla, concret, fara nici o urma de indoiala, de intrebare, dintr-o motivatie / intr-o ratiune aproape organica, fara nevoia vreunei justificari, explicatii, argumentari, dar ajungi in final sa remarci ca oamenii sunt precum maselele cand esti matur si catva calit: te dor o perioada, la inceput mai usor poate, pana cand apoi te urci pe pereti si ai face orice, ti-ai da jos mandibula cu pichamarul, te-ai ciopli singur cu dalta, te-ai lasat tractat de un 4x4 legat de masea, numai sa nu mai simti nimic, sa te lase durerea, sa poti respira in tihna, iar la un moment dat, totul trece - cumva inexplicabil din prisma suferintei - si o liniste deplina se instaleaza potentata - a cazut sau ti-a extras-o un specialist! si parca uiti cat de mult te-a durut, cat iti venea sa strigi, cata votka ai fi bagat, sa-ti amorteasca totul in tine si, in timp, te obisnuiesti si fara ea. vreodata, daca vei vrea, iti poti pune alta, daca nu, poti foarte bine sa ramai asa... pana cand toate vor fi cazut si nu vei mai avea cum / cu ce mesteca.
e mai greu pana vezi paralela, dar daca ai zbierat vreodata o saptamana de la o masea si daca stii cum cineva ti-a disparut din memorie, neputandu-ti-o retrezi cu prezenta, caci nu se poate fizic, e simplu de inteles.
si, de altfel, cred ca e un exemplu care nu functioneaza doar cu oameni, ci si cu idei, credinte, intelegeri asupra fenomenelor din lume si tot asa.

ce-i drept, imi dau seama ca nu e vreo revelatie divina si-mi cer scuze indirect fata de cei care oricum stiau toate astea si care, poate, chiar au zbierat o viata intreaga sau inca mai zbiara.

sub ploaie de aprilie

tocmai ma pregateam sa anunt "aici pescarul, catre submarin: pestisorul a fost prins!", desi trebuie sa fi iscusit in de-ale momelilor, chiar si-asa, caci nu se lasa prea usor gasit, cand mi-a iesit in cale aceasta piesa, pe care probabil ca n-as fi postat-o pentru altceva daca nu pentru videoclipul ei, chiar daca e simpatica si melodia cu atmosfera pe care o propune si mai putin cu mesajul pe care-l comunica. nu pot spune ca-s nici pro, nici contra comportamentelor frumoase, de altfel pot spune doar ca sunt exclus.
iar pentru cei cu inima blanda, care-si ingaduie timp sa mai hraneasca si pescarusii, pot oferi tot playlistul, cu dragute sau mai putin dragute, care nu-mi apartine, dar care ruleaza linistit in background; alt aer.

*  Garden City Movement - Move On (Official Video)

[uneori]
uneori mă întreb
şi când mă întreb uneori
văd cum li se taie
copacilor crengi
să le crească
mai multe
ramuri
şi frunze
şi flori
să răsară
cu mireasmă
de-amor
de câine-n călduri
de regn animal
elevat
elegant
şi agil
delicat
maiestuos
transcendând
excedând
înălţător
sublim
în delir
extaziant
şi mistic
şi aflu / descopăr
secţiuni rotunde
în corpul lung de lemn
ce îl sfârşesc
prin coroana bogat dezvoltată
cu triluri păsăreşti
şi noduri
sau scorburi
de foste crăci
din tinereţe
lipsite de muguri
şi buturugi bătrâne mute
cu glasuri verzi născând în jur
şi o femeie cu-n bărbat
scrijelit-zgâriat-tăiat-tatuat
în scoarţa groasă
din preistorie dataţi
şi mă întreb
dac-ai tăia degetele,
o mână, braţele,
un picior sau o coastă,
un ochi dacă i-ai scoate
{"poate-ţi scot un ochi!...
(cu toată dragostea mea)"}
sau poate inima
dacă i-ai decupa
unui om, ar fi
să crească
mai mare,
mai mult,
mai vânjos?

-----
* Róisín Murphy - Parallel Lives

aşa e

mărturisesc că am o nouă iubită, dar simt că o cunosc şi ador de când mă ştiu, iar profunda rezonanţă dintre noi se petrece până la ultima particulă - nanochimie împletită armonios cu macroextaz (aviz cititorului: nu te mira, nu te strâmba şi nu critica, căci în star-trek de ex., sunt mult mai multe expresii/replici total gratuite ticsite de cuvinte sau termeni de umplutură, iar eu măcar încercam să subliniez ceva aici). îmi dezmiardă duios nopţile calde ploioase şi-mi inundă făptura cu emoţiile sale cu textură ca lava în dimineţile diafane. trăieşte înăuntru meu, iar eu respir prin ea, prin glasu-i etern divin, prin mângâierea-i născătoare de Viaţă şi renasc şi mă sting simultan întru existenţa-i. cu farmecul ei desăvârşit se spune că a spus superbe corpuri de poveşti în unduiri de timp străbun, când pieirea îi dădea târcoale, dar doar aşa am ajuns eu s-o pătrund şi nu altfel! şi din acest motiv nu pot decât să o prezint oricui de-acum încolo lăsând-o să robească în numele ei.

* Rimsky-Korsakov: Scheherazade / Gergiev - Vienna Philharmonic - Salzburg Festival 2005

[sagacitate]

trei iepuri albi
cu lungi mustăţi
şi două negre feline -
luxuriant candelabru {spânzurând}
şi un vechi samovar fierbinte
aburind zorii difuzi -
miezuri gemene
de enclavă emoţională,
o cometă tangentă
căderii-n spirală
tacit rezonând...

TFB si VFM

    ... in padurea interzisa din "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", am ajuns, intr-o insuficienta confundata c-un arhiplin si inapoi, in oglinda.
sunt la limita fiintei, simultan sus in balcon, deasupra prapastiei si jos, inotand prin cascada rafalnic curgatoare; cu inima plesnita ca un balon, cu bulgari de diamant inghesuiti peste corzile vocale, cu caile aerului infundate, ingradite si bubuituri in firele subtiri ale gatului, ca cele de berbec menit sa darame patrunderea in fortareata.
scumpe naluci / fantasme musca infometate din umbra mea si le hranesc pe toate asemeni celui crescut de lupi, lupi crescand. ma dezmierd si pier incet, prelins prin orele tarzii. cunosc si uit, in balans, si demontez si demolez si sedimentez si mai adaug cate putin peste; construiesc si daram si ma daram construind si ma construiesc daramand. si la ce folos toate aceste cuvinte ce nici macar nu licaresc pe suprafata monumentelor reci de bazalt ce se-ascund intim(e) si dorm feeric?
desigur, un car de flori, precum odinioara, sonete scrise pentru o orchestra de viori, valuri de culoare pulbere, jungle exotice intregi de fructe straine, un vast buchet de rasete la unison, scene din cele mai umile dar si cele mai inaltatoare pentru joc, un inventar alfabetar al tuturor emotiilor posibile si cate si mai cate, toate, de-as putea, cuvinte din cele mai alese! ma razvratesc, reneg aceste randuri ultime, din prea putina sinceritate, parca, spre cliseu; si mai multa sinceritate de-atat, de mi-ar fi cu putinta 'n schimb...! sa daruiesc. {pentru ca nici nu trebuie a merita, ci doar a asculta si-a zice mai departe cu blandete}
nu ma pot exprima aici, sincer, si acum, ca fiecareia in parte i-as da... un mic intreg, univers, acela pe masura potrivita, nici prea stramt, nici prea larg, nici prea usor, dar nici prea greu, nici prea albastru, nici prea roz :p, linistitor dar si frematator... si nici macar la schimb si nici pentru ca ar fi (fost) azi 8 martie, ci asa... si doar asa!

"doi poli de-acelaşi semn
ce, distanţându-ne, suntem (re)împinşi
spre dans, din nou -
un dans al nopţilor de-argint
un fâlfâit de fluturar
sub uruit stelar
zumzet extatic de greieri
şi-orgasme cristaline {craniene}
ce-nghesuie visul solar
în orbite lipsite de suflu
şi-mping noaptea spre ziuă
şi ziua 'napoi în noapte
curgând vascular"

contrafort s.n.

      Teorii care considera ca omul s-a trezit amnezic dintr-o data pe Terra, exilat sau inginerit de extraterestrii, fara sa-si mai poata aminti trecutul sau originile, alaturi de niste piramide care sa-i tina de urat sau sa-i {evoce} trezeasca dor indescifrabil, sau sa-i declanseze crize sau poate, la un moment dat, sa-l scoata din coma asta si sa-l ghideze sa-si revada stramosii familiali sau creatori, dar oricum nefamiliari dupa atata timp, poate chiar intr-o reactie ostila bilaterala, excluzand, renegand, contestand orice posibilitate a capacitatii umane de inteligenta, de reusite proprii!
      Teorii care sustin ca toata tehnologia si dezvoltarea actuala si inflorirea culturala si aproape tot ce ni se pare SF la ora actuala sau altceva nou ce ni se va putea parea inca SF peste mii de ani va ajunge la un moment dat sa fie relicva acoperita de varsta planetei, uitata si redescoperita, dupa vreun hiperrazboi atomic, dupa toate cataclismele lumii insumate {simultan}, dupa chiar apocalipsa, de cei scapati renascand umanitatea, cu tot atat de mult entuziasm, curiozitate, intriga si poate chiar tot atatea speculatii, cum ne minunam noi azi de piramide si alte obiecte ale fascinatiei mintii contemporane - mai pe scurt, ca un reset iminent neprevazut!
      Intre atate piramide mistice-galactic, practice politic sau de cult, sau total inutile, de decor la alta scara - premergatoare fenomenului de land art, sau o varianta mult mai luxoasa de salon, sau de gradini imperiale (ca doar n-o sa-mi spui ca nu se gasea niste lemn de brad pentru cosciug, simplu, clasic, ieftin si bun) - si fetita care reuseste sa traiasca, nu zic simplu ca a supravietuit, cu doar jumatate de creier (e pe bune, am vazut pe youtube!), care presupun ca arata in realitate cam ca o jumatate de rosie in galantar, iar scanurile craniene se arata ca adevarate opere de arta contemporana care evoca subliniat simtul vidului, lipsa, dislocarea si alienarea - repet: jumatate de creier in interiorul capului unei persoane vii, care umbla, rade, vorbeste, comunica - si probabil ceva muzica ce reuseste sa transforme cu lejeritate materia cenusie intr-o melasa nebuloasa compacta, cam cum un sculptur s-ar hotara fara vreo explicatie logica si parca nelucid sa-si intoarca maiestuoasa creatie, ce se desfasoara gratios spatial, intr-un cub - primordialul - inert de lut fara nici un sens, altul decat de materie prima, de suport, pierdut cumva printre toate astea, cum spuneam, si ecouri ale propriei nesperari in fata timpului nestrategizat, mi-am adus aminte fara vreun argument de piesa asta. Si daca tot sunt la simt retrograd scurt, sub 2 min e si asta.

* Alexandru Andries - Poarta-te frumos cu ea / El si Ea

TRIP, cu dedicatie...

      De fiecare data cand am o vaga senzatie de elucidare a unei imagini de ansamblu, se mai arata cate ceva care sa ma dea peste cap si sa-mi demonstreze ca e mai complexa complexitatea decat imi imaginam.
      Desigur, par niste cautari si inutile si usor adolescentine si in plus, cea mai aproape-mi de studiu este, subiectiv, cu regret, proria-mi persoana, deci nu pot garanta o universalitate.
Am un gust profund cronicizat de elitism, de discutii academice despre estetica si filosofie, de abstractizare a orice posibil peste caracterul intim personal si posibil violent, imediat al relitatii inconjuratoare cotidiene. Da, nu merg la meci cu prietenii, merg la muzeu cu placere; nu scuip seminte noaptea la coltul strazii barfind ultimele zvonuri despre putere in cartier sau prost-gust vestimentar, ci prefer sa cuceresc, sa invalui sau sa asediez o fata la un vin si o discutie despre arta, fenomene lingvistice, psihologie sau chestii despre care n-am prea multe cunostinte; nu merg la masaj erotic cu sampanie si finalizare si nici nu iau fete de pe sosea in masina, prefer sa ma las fascinat de o sclipire scurta feerica, de o aura delicata discreta vizual, sa savurez coliziunea spatiilor personale, sa fabulez erotism rafinat de la simple detalii (nas, buze, par, ochi, parfum, haine etc) pe care le remarc la unele femei pe strada; nu ascult "manele si trance", savurez jazz, electro si orice compozitie sonora ce-mi poate evoca, in orice fel o poveste, o naratiune abstracta, care ma poate transporta intr-un peisaj mental complex, iar uneori, am starea necesara de a ma emersa intr-un spatiu muzical cult sau cel etnic, fara sa judec discreditor spiritul simplu folcloric sau culoarea traditiilor. Nu ma consider vreun elevat sau vreun Deosebit educational, ci pur si simplu ma descopar usor dislocat de mediu ambient social. Cu toate astea imi dau seama azi, imi aduc aminte ca am ascultat, cu un oarecare grad de sinceritate chiar, "Poezie de strada [2001]" candva. Aveam un coleg de clasa, baietel de cartier si cu usoare complicatii familiale, cu care eram bun prieten, chiar foarte bun o perioada. Petreceam destul timp impreuna, treceam des pe la el, eram sinceri unul cu celalalt si aveam si diverse subiecte de discutie, mai vulgare sa zicem; una peste alta, ne intelegeam bine. Era baiatu' rau al clasei care a ajuns sa o placa pe fata rebela a clasei, care mi-a placut si mie. Desigur, fondul comun era ca eram cu totii vedete, din cei buni ai clasei, favorizatii educatie, cei cool, alaturi de inca vreo 2-3 persoane din bisericuta noastra; cel putin asa imi pareau lucrurile atunci. In tot acest trio emotional la varsta frageda pe care il poti regasi cu usurinta in diverse filme cu personaje mature, chinuite, torturate si schingiuite sentimental, totul de o densitate vascoasa claustranta, imbacsita pana la sufocare, eu am ajuns sa-i ofer consolare si sfatuire prietenului meu, caruia ii cedasem... ce-i cedasem, in cum s-o curteze pe cea dorita de amandoi, desi atractia mi-era si exprimata si cunoscuta de toata lumea. Si adevarul e ca nu ma vexa treaba asta, intr-atat de mult cum ar crede unii sau intr-un mod atat de umilitor, cum si-au imaginat-o / considerat-o altii chiar apropiati. Lesne de inteles, cumva, el era si cel ales, oarecum, caci era Răul, iar eu eram mai mult Meditativul. Acum mi se pare imposibil, de film, de o consistenta intr-atat de diluata, incat, desi imi amintesc, mi-e foarte greu sa procesez ca a existat un asemenea timp; un timp in care ascultam la combina hip-hop explicit, in care am primit cadou un cutit - de dragul dramatismului literar, pe care inca il mai am de altfel - briceag cu lama de 10 cm mai exact, pe care l-am si folosit in asa mod incat sa fiu retinut de gardieni odata, in care lumea se combina la revelioane si se mozolea prin cotloane sau dupa ce se stingea lumina si in care dadeam petarde din balcon si in care el, Răul, a vanat cu placere o alta fatuca de cartier ce poseda, cum as descrie-o acum buchisit / ales, o sarmanta vulgaritate, cu vreo doi ani mai mica, care fugea mai curand spre incultura decat tragea spre revelare semantica. Toate astea fiind pana pe clasa a 8-a; si ce-i drept era frumusica si fasneata si da, el ar fi vrut sa i-o dea, iar ea nu cred ca s-ar fi suparat sa i-o ia! ceea ce probabil s-a si intamplat la un moment dat, nu prea indepartat. Mi-aduc aminte perfect atmosfera, de party de apartament, noi intre noi si nu chiar, usor stingheri si totusi familiari, mancare la comun pe masa in diverse farfurii, bautura, muzica buna de-al de BUG Mafia, balconul inchis cu termopan - mai rar la vremea aia-, minutele numarate invers, artificiile, petardele date in strada, bucataria ca loc de retragere, bisericutele pe interese, siguranta cu care ne consideram niste maturi si ca ni se cuvine orice, dorintele stand sa se reverse, sexualitate insinuata discret, exaltarile scurte la contact corporal, dansurile puerile si in final intunericul din sufragerie de la el de revelion si dormitul la gramada cu revolutii ale agitatiei, sau clarobscurul din dormitorul ei in care i-am intrezarit sau auzit lingandu-se inainte de a adormi - m-a fascinat atunci nonsalanta pe care au afisat-o fata de mine intrerupta chiar si de dialog amuzant intre noi. Unde s-au dus toti anii astia? Unde au ramas toti "copiii" aceia - care actionau cu tarie, cu verva galagioasa, chiar deranjanta poate pe alocuri, cum as considera-o acum? Mai exista pe undeva, altfel decat mental, acele decoruri?
O alta poveste in paralel spune ca in general e o experienta ciudata si dificila - neplacuta, in final - sa vezi un cuplu despartindu-se, cu atat mai mult cu cat persoanele sunt mature, reprezentate ca adulti atotstiutori, cu atat mai mult cu cat sunt proprii parinti, cu atat mai mult cu cat esti necopt si nu ai cum intelege chestii pe care probabil nici ei nu le-au inteles sau nu le inteleg sau nu le vor mai intelege vreodata si raman asa neintelese, intr-o nebuloasa, ca aceea a oricarei despartiti pe care o poti trai chiar si tu, direct, ca tanar adult inotand fara colac, cu nestiinta si fara jaloane prin viata, iar dupa ce am reprimat cu maiestrie si talent reciclator incertitudini si nesigurante, am considerat cu pozitivism drept o virtute a avea parinti despartiti. Vedeam cu ochi plini contextul oferit dezvoltarii unei intelegeri mai amanuntite, a unui spirit polivalent ce poate considera si umbra parte din obiect. Partea ironica a obiectului insa este ca inteleg acum o altfel de imagine ampla, in care negativul ramane negativ, nu un pozitiv exprimat sub alta forma si in plus tot apar noi detalii care sa reformuleze povestea din premise. Parerea mea e ca acum oricum nu mai are nici o importanta, insa imi evoca diverse aspecte uitate, confuze si-mi ilustreaza un nou layer al realitatii - pe care consideram ca am  inteles-o deja - diferit de banalul situatiilor pe care il consideram, sau l-am considerat. Una peste alta, mereu mai e macar un pas de facut in spate pentru a vedea toata scena, mereu inca unul.
     Si in final, totul e istorie, plina de contraste, culmea ascunse!

* Pana Cand Moartea Ne Va Desparti ( Varianta Puya ) / oricat de penibila ar fi acum piesa, sau era si atunci pentru cei copti, evoca excelent o perioada
Blazzaj - Piersicoaso / pacat insa ca doream varianta aceea mai isterica, cu mult fond citadin
Faithless featuring Estelle - Why Go? / sa nu creada lumea ca sunt vreun trist plin de negativism, vreun ist plin de ism :)

(scumpe) peroraţii

...din această seară şi pentru dimineaţa următoare.

      Există unii bărbaţi care venerează femeile, pe unele femei cel puţin, până la nivelul de idee imaterială, imponderabilă şi infailibilă. Cei drept, unii pot fi doar ipocriţi, chiar şi fără voia lor, neintenţionaţi şi neacuzabili prin urmare, şi pot descrie-o pe cea supusă atenţiei lor în fel şi chip abstract şi absolut până ce primesc prăjiturica, iar mai apoi să uite de aceste atribute {sublime} lipsite de comparaţie şi să vadă într-o altă nouă lumină toate cele, dar nu despre aceia vorbesc, ci de cei sinceri, cu trăiri originale, genuini până în măduva oaselor, până în miezul simţirilor, până în pânzele albe. Pe femei le pot înţelege să facă asta, faţă de bărbaţi, pentru că au instinctul matern şi sunt protective până la incorporare / asimilare în făptura lor extinsă, pentru că simt mai mult, mai intens, mai nuanţat şi au nevoie de hrană crudă / proaspătă pentru aceste simţuri, pentru că au exterior - şi nu la fizic mă refer - fragil şi dornic de forţă ca incendiul de pompieri, pentru că sunt bărbat (şi-mi permit cu nonşalanţă să gândesc atât de simplu), însă pe bărbaţi nu-i pot înţelege, lăsând la o parte vreun argument oeudipian! Oamenii aceştia sunt cei care reuşesc, în mintea lor şi inclusiv şi pentru alţii, să transforme o persoană din carne şi oase şi sânge şi organe interne cu funcţii diverse şi varii secreţii şi reziduri excretate ale organismului, cu pusee neaşteptate, sau accese de nervi, cu nevoi neîmplinite sau neîmplinibile, cu firi distincte personale inaccesibile - departe de mine încercarea de a sublinia doar negativul existenţei umane - însă, cel mai important, cu senzaţia impactului realităţii materiale (ca diferenţa dintre o persoană vie, palpabilă etc. şi un desen animat, oricât de realist realizat), deloc perfectă, ideală sau maleabilă mental, într-o reprezentare alcătuită {compusă} doar din cumuli de cogniţii îndulcite şi clişee digerbile, chiar plăcute poate rareori, uneori înălţătoare - doar gânduri lipsite de simţ concret, ce te ating în alt punct decât cel consacrat contactului imediat, direct, iminent, ireversibil, uşor violent prin natura sa cu o persoană. Desigur, mă refer prin descriere literară, prin poezie poate, prin mărturiile care ne rămân despre relaţii, vise, aspiraţii, prin texte în care ni se vorbeşte despre persoane care poate mai trăiesc, dar nu le cunoaştem, imaginii mentale cosmetizate în {detrimentul} defavoarea întregului cu vagi valenţe de unic.

      Când eram adolescent mă consideram şi surprindeam uneori ca fiind matur şi profund - un adevărat contorsionist lăuntric de meserie, lipsit de entuziasmul tineresc sau voinţă oarbă! -, deşi cu o viziune bidimensională a lumii (rău sau bine, urât sau frumos, da sau nu - deşi adesea eram "nu ştiu" sau "poate" - etc.), probabil ca foarte mulţi alţii la vârstele acelea delicate, deşi nu toţi, căci sigur trebuie să fie - să fi fost - unii mai răsăriţi într-adevăr, iar alţii nici nu erau plantaţi (încă, sau nicicând vreodată). Când mi s-au deschis neplăcut ochii, mai apoi, după scurte armonii subtile, nu musai sublime - ca atunci când visezi frumos şi nu ai cunoştinţă că nu e aevea ce se întâmplă, iar când te trezeşti ţi-ai dori să amâni, să mai dormi puţin, chiar dacă îţi place ziua însorită ce ţi se arată mijit printre gene, să nu pierzi gustul oniric descoperit - aş fi crezut că voi fi descoperit o lume normală bine-cunoscut tridimensională: acelaşi vis, aceeaşi poveste preferabil pozitivă plus încă o faţetă nouă, inedită, o intrare de serviciu, o ieşire secretă, un schelet ascuns în dulap etc., orice, posesia cunoaşterii unui curcubeu magic / fermecat şi personal în cel mai pur egoism, oricum! Însă, azi îmi dau seama că am aflat o realitate multidimensională, X-dimensională, unde X este variabila în funcţie de stare si context, de atmosfera generală creatoare / generatoare, a ceea ce este sau nu mai ajunge a fi, necunoscută.

      Atâtea direcţii, atâtea posibilităţi, atâtea dimensiuni! obsedant pentru o minte uşor plăpândă.
Plăcute toate, adorate momentual, râsete diferite, strănuturi diferite, sclipiri / străluciri în ochi diferite, priviri diferite, gesturi diferite ale mâinii - unde, desigur, ca subcategorii intră lungimi şi forme şi scheme diferite ale degetelor :) -, graţii diferite, de la cele solare la cele subterane, texturi diferite ale materiei, de la rocă cristalizată la moliciune carnală sau structură repetitivă de desiş infinit de fire în reţea, de iarbă, de calculator, de idei, de cosmos, de sentimente nutrite, nenumărate limbi străine evocând necunoscutul instant atrăgător / şarmant / magnetic / răpitor alternativ, diferite forme, modulaţii, mişcări, structuri, expresii, dorinţe, porniri, argumente, intenţii, diverse infinităţi! în doar două ore, pe un patinoar şi într-un McDo' şi pe scurtul, temporal, drum înspre, dintre şi dinspre, într-un gust solitar complet şi o sărăcie lucie.

Probabil că îmi voi repeta euforic discursul, acelaşi mereu, la nesfârşit până când îi voi molipsi pe ceilalti din jur, cel mult, cu acest naiv entuziasm, sau îi voi enerva la culme şi îmbolnăvi de-a dreptul.

Sunete de tramvai, de chei, de tuse productivă sau seacă, de gemete, de lamă a patinei tăind ferm gheaţa, maiestuos şi cu precizie, de om izbindu-se în parapeţi şi căzând spectaculos în repetate rânduri, de scărpinat de piele, de mângâieri (n-am observat până azi că acest cuvânt are în alcătuire o direcţie retrogradă) intime, de spălat geamuri cu ziar mototolit, de ceai fierbând cu drag boem, de peniţă de condei zgâriind suprafaţa netedă a hârtiei, de tras apa la WC, de pneuri călcând ciclic rapid asfaltul, de maşina de gunoi care vine dimineaţa devreme, de grup compact de biciclişti, de ultimele ştiri curgând continuu ca zgomot de fond capitonând un spaţiu închis, de aer rece şi gol în vastitatea nocturnă a naturii, de taste şterse în scris frenetic creativ sau birocratic, de apă curgând neîncetat, de ceas ticăind delicat, de tacâmuri metalice şi farfurii din ceramică puse pe masă de către familii numeroase necunoscute aşezând sau strângând masa în depărtare în înălţime, de bârfe lipsite de importanţă printre blocuri, de ecouri montane, de comercianţi ambulanţi iliciţi, repetându-se sacadat, de peroane pline în gară, de orgasm feminin autostimulat cu chipul ascuns, cufundat într-o carte bună, exprimat năduşit cu curaj şi putere într-o formă gălăgioasă tandră, nevulgară, de lectură în şoaptă a prospectelor de medicamente (şi plăcere livrescă în faţa cuvântului "simpatomimetice"), de arc electric sau scurtcircuit... alcătuind o simfonie desăvârşită a cotidianului!

Delir; pam-pam!

*Agnetha Fältskog - Wrap Your Arms Around Me ; Quarteto Novo.

[epistola nescrisă încă]

...şi-a încetat a-mi mai părea deştept...
şi nici frumos nu-mi mai părea...
căci a chelit, şi-a-mbătrânit
şi-alte cusururi, multe, s-au ivit
treptat treptat spre observat;
şi-ncet încet mi-a luat şi-atracţia...
ce mi-o purta furată întrerupt,
când îl ştiam cumva pe împrejur,
ca un sejur plăcut dar prea abrupt!
şi-am încetat să-l mai iubesc...
şi am scăpat într-un târziu
de dorul ce i-l dam pe-ascuns
şi umbrele ce îi purtam pe suflet
între un gol tardiv şi-un simţ de neajuns
şi mă-ntrebam acum, într-o trezie:
ce mi s-a năzărit atunci, să fie,
de-am hărăzit şi izbutit şi izbăvit
asemenea odraslă de odor,
mai light, sau volatil, decât un nor,
dar mult mai greu decât sentinţa ultimă,
la crunt omor, prin aprigă uitare?!...

timpul în sine 'mi dă crezare!

sfere cu colturi

mânere-de-cuvinte la oameni-valize,
simţuri-balize în larg de trăiri pliante
şi liane-atârnătoare de ere-amante
în chipuri şarmante peste năpaste,
peste nopţile caste îmbrăcate
de vaste prăpăstii planetare -
unde?, cine?, oare?, universul-uitare
în valuri pline de spumă înecătoare
prin continent peste ţărmuri-visare;
o viaţă-călătorie nu pân' la bulgari
şi 'napoi, plini de consum şi veselie!
un rest de cuvinte nemeşteşugite:
fervente, efervescente, penurie.



* sofa surfers - good day to die; mă bucur de apariţiile spontane şi necontrolate ale culturii generale de background, prezentă se pare chiar şi când o uit, care astăzi a reuşit să-şi facă simţită existenţa prin pop-up-ul refrenului acestei piese de nici eu nu ştiu unde matinal în mintea mea.