sinistru

 Gustave Dore - L'enigme

------------------------------------------------

Ce sinistru! Sunt eu însămi sinistră astăzi?... reflexiv.
Înălţător! Am ieşit din casă şi am auzit graiul sublim, trilul apăsat şi viguros de tenor, al unui corb rătăcit solitar pe o cracă de copac desfrunzit. Cât bacovianism! să-ţi umple întreg sufletul, nu alta! Cu toate că mie îmi tot spune cineva că parcă aş fi Eminescu, deşi nici unul dintre noi nu l-a cunoscut în persoană. Trăiesc pe întinse câmpuri pârjolite, arse pentru viitoarea recoltă; de pe pământul negru crăpat se înalţă ici colo vălătuci denşi de fum ceţos ce se desfac în degrade până la nori, coloane pe care să se sprijine voluminos cerul fin gri sufocat, pâlpâind lumină strălucitoare radiant. Exist şi comunic, mă manifest şi mă exercit, în lipsa iubirii - deşi, o formă îndepărtată a sa îmi survine şi o nutresc. Iubirea e un punct fix în jurul căruia, relativ, mă tot învârt; un punct fix trecut. E o floare în ghiveci, care dislocată din mediul ei firesc, natural, are nevoie de atenţie; care s-a uscat pentru că n-a primit apă atunci când avea cea mai mare nevoie şi pe care nu o poţi uda prea mult - mai mult, preventiv - căci o îneci. E un corp cristalizat foarte fragil - precum grafitul, de exemplu, cu care poţi desena universul personal.
O boală nu poate fi tratată înainte de a apărea, poate fi doar prevenită. Aş părea îndreptăţit sau justificat să afirm, precum mulţi alţii, că Iubirea este boala Raţiunii, sau că Raţiunea constituie o boală pentru Iubire, dar n-aş fi întru totul corect, iar inversul ar confirma-o: nu e mereu o îmbolnăvire, cât şi o vindecare uneori.
Astăzi am fost mamă - involuntar, spontan - şi nu prin protecţie oferită. M-am trezit însărcinată nici nu ştiu cum şi a trebuit să dau totul afară cu tot cu placentă. Nu am născut - căci nu i-am găsit al doilea părinte. Aşa am fost educaţi: să ne imaginăm, să credem, să ştim că e nevoie de două - minim două - persoane pentru a putea concepe! Deşi, eu personal, am conceput opusul şi singur. Căci eu sunt Ea şi eu sunt El, dar Eu sunt eu!
Azi e tranzitoriu. Mâine va veni într-un final, modelată de mine. Amorfa se transformă şi curge încremenit întru corp - precum apa într-o fotografie cu flash. Concretul se reformează încet încet, generat. Rezultanta necunoscută! Rezonanţe!

a înţelege

- Tu, tu care mă spionezi!
Se face subit linişte în bar.
- Tu, tu care nu sorbi (din) nimic!
Se face întuneric deplin în bar.
- Tu, tu care nu mă crezi, sau nu mă auzi!
Dispare barul.

- Tu, tu care ştii unde eşti - doar tu şi atât de bine -, unde sunt?
- Eu, eu care ştiu cine sunt?...

Habarnam

Iar sunt sub cerul întunecat, teoretic înstelat. Beau Brifcor; evident nu acela original de acum nu ştiu câţi ani, ci unul restituit marketingului - mai multor brand-uri, culmea! Mi-este dor de prietenul meu, cu care oricum parcă nu prea mai vorbeam atât de des când era în România, dar care acum clar mi-este inaccesibil, de când - consider - l-au răpit. Ascult muzică inspiraţională, amplă, creativă cu elemente fonice precum o sonerie de apartament - de apartament primitor, comod, călduros, intim, cu canapea, măsuţă cu geam din sticlă transparentă peste, telefon negru din ebonită cu roată şi televizor retro. Am devenit incapabil să spun "te iubesc" - simplu, fără alte cuvinte ornament sau explicative pe lângă, denotativ. Nu ştiu nici ce înseamnă asta, nici când anume s-a întâmplat, nici cum cu exactitate, nici dacă chiar este adevărat! Am încheiat cu expediţiile şi expansiunile în căutarea şi încercarea de aflare a Adevărului Absolut şi totuşi nu lasă loc de relativitate faptul că-mi caut cuvintele necunoscute în DEX. Cred că încă simt, aşa cum lemnul de epavă pluteşte în continuare, cum iedera creşte şi peste ruine, învelindu-le în altfel de verdeaţă, dar amorfele au înfăţişări diverse şi glăsuiesc în limbi complexe, transmiţând nedescifrabil! Cu precădere mă suspectez şi mă urmăresc precum un detectiv ce nu se face simţit în noapte, analizând cu ochiul de şoim doctorand.

Când noaptea se lasă vârtoasă prin ploaie, străpunsă cu repeziciune, după ce m-am jucat copilăreşte - naiv, inocent, vizionar-complex, capabil de atotcuprindere - cu formele vizuale, cu semnul grafic debalansat şi contrapunctul neechilibrat, după ce am decalibrat structurile riguros educate incapabile de transformare, de observaţie maleabilă şi înţelegere adecvată, în timp ce mâncam la bucătărie, mi se naşte o întrebare în minte, mai mult sau mai puţin de nicăieri. Atât de concentrat fiind, am şi uitat, când am întors capul, că în acelaşi spaţiu în care mă aflam placid - lucid doar în geometria interioară - exista un trup semi-ascuns dormind. M-a zdruncinat puţin constatarea corpusului de care făcusem abstracţie până atunci! Întorcându-mă la întrebare! Fiind mai june, ştiam că părinţii mei s-au iubit până când nu s-au mai iubit, probabil, sau - cu siguranţă! - iubirea lor a devenit deviantă, derivată. Acum, însă, din varii motive tind să fiu suspicios un pic într-una din părţi. Şi asta, poate, nu musai pentru că am ajuns să ştiu mai multe despre sentiment şi variaţiile sale, făcând rând pe rând cunoştinţă măcar temporar cu parte din ele, cât pentru că am ajuns să văd şi să înţeleg oamenii - sau, cel puţin, pe unii dintre ei, conchid -, care sunt actanţii acestui proces care se manifestă sau nu - în cazul acesta, negaţia nu înseamnă excluderea trăirii, ci doar lipsa transformării pe care o poate produce aceasta. Situaţia cred că e destul de complicată şi nu găsesc utilitatea vreunei posibile descâlciri - nici măcar pentru mine, deşi simt nevoia să fac dreptate - măcar mie, prin înţelegere retro-activă. Peste toate astea - sau după toate astea, mai corect punctat - interesantă găsesc a fi problematica rezultată: oamenii definesc sentimentele, sau sentimentele definesc oameni? Cine, cui dă specificitate?

Textul rămâne deschis! Sau închis! Habar n-am, că mi-e uber-somn!

booty call

E târziu; e aproape miezul noapţii. Lumina difuză e roşie, pe subiect; roşu intens contrastant.
- Alo, veniţi repede, a avut loc o crimă oribilă!
Poliţiştii ajung imediat la faţa locului. Reclamele lăturalnice viu colorate pâlpâie stricat, sacadând conduita urbană normală. Miroase a ploaie, a stropi grei de apă necontrolată, bogaţi şi a asfalt umed zvântat primăvăratec, dar nicidecum a sânge de victimă somptuoasă inocentă. Nevinovat stă peisajul neclintit! Cu mâinile la perete, nimeni; fără alergătură extenuantă! şi totuşi cu puţin efort ulterior. Uniformele stau impunătoare pe cei doi cu trupuri natural-atletice - fireşte, oamenii legii merg în binom pentru a forma structură stabilă pe ultimul strat; deşi accentul era pus în această propoziţie pe forma lor plăcută, atletică, nu pe numeralul doi.
Femeia ce-a telefonat n-a dispărut. În continuare îi îmbie ispititor; şi ademenitoare, înscrisă canoanelor de atracţie - mister, fler, graţie; nu caut să acaparez iar povestea cu paranteze explicative aşa că voi lăsa scânteia nematură. Nici nu citise vreun roman poliţist înainte, pe care de-abia să-l fi terminat, nici nu se uitase la filme pentru adulţi mustind a complementaritate diversificată invocând dorinţe furnicătoare, cum nu urmărea nici un serial siropos, ci tocmai ce fusese părăsită de partener cu puţin în urmă, după ce terminase de pregătit cina romantică în cadrul intim şi de aranjat lumânările în ambientul gândit cu miros de natură - verde, liberă, proaspătă, incipientă, originară - şi sunet languros prelins picurat. O astfel de seară transformă victima în prădător. Extremităţile ordinii, materialitate concretă sociabilă care o imprimă, la datorie, în afara datoriei, în spontană şi dirijată dezordine sexuală arzătoare de lacrimi calorice! În fond, cine şi-ar dori să se îngraşe inutil?!
Omniscienţa!

feminităţi ireproşabile

- congestionare -

Există ea, desinenţa facultăţii, hipocoristică. Apropiata-mi se zbate acum în Marea Literelor, încâlcită şi învolburată. Înoată printre morfeme şi alomorfe şi se scufundă şi se ridică la suprafaţă cu înverşunare şi cu nevoie aprinsă! Substanţa din care se constituie aceasta - întinderea literală - nu e din cele sărate care să te ţină oricum la suprafaţa declinată sau conjugată cu grijă, plutind în derivă oarecum asigurat. Se chinuie să iasă la liman; să ajungă cu tălpa desculţă terenul solid lipsit de inconsistenţa alunecoasă acaparatoare, care înghite corpurile fizice - trupuri adesea tinere. Astfel, calcă cu profundă aplecare bulele minimale purtătoare de informaţie abstractă. Fonetica i se împleteşte puternic-strâns cu suflu-i îngrijorat. Buzele îi sunt inundate, suprasaturate; concavitatea gurii, plină de sensuri logico-analitice gramaticale de natura matematicilor speciale pentru un impresionist târziu, asemeni unui OZN drept cochilie unui melc gigantic intergalactic uşor distras.
Pădurea defectivă de existenţa singulară a copacului are un himen epicen. Călăuza este şi santinelă! Oboseala se lasă încet enclitic. Mărunţite cuvinte în silabe - ciopârţite cu aversiunea unui arheolog asupra unei structuri datând post-morţii anistorice pre-originare vieţii -, silabele în litere: foneme - consoane sau vocale întregi, moi sau semi-moi precum ochiurile prăjite! Hmm-yamii: n-ai pofti un mic dejun preparat cu drag la focul de tabără? - pune paie pe foc! şi pietre în jurul său - reţeta perfectă pentru stabila instabilitate. Pune puţină sare pentru gust şi o cană de ceai cald lângă şi idealurile devin tangibile! Mobil regent; labil interstiţiu! articulare labială. Li-ber-ta-te! strigată sacadat exploziv apăsat cu entuziasm maxim pe silabe, repetitiv în efect de slow motion pentru transmiterea înteţită a intensităţii, oftează genitival nominativul preexaminare.
Aşa-i că am pierdut pe drum lexemul, pe tot acest parcurs alambicat?!... Să mai zică lumea că afectul e simplu! Pfff!

- combustie -

Îmi place să caut priviri. Îmi place să întâlnesc priviri pe traseele polisului contemporan. Îmi place să fantazez cu privirile interesante pe care le găsesc şi mă săgetează intens. Ochii verzi-albăstrui neinteresaţi - placizi cumva, atent prinşi în gândurile şi judecăţile proprii probabil -, dar exploziv-curioşi mi-au pus ghiara în piept într-un act de conştientizare întârziată a celor petrecute, când m-au aţintit pentru a doua oară, după ce primul contact a fost întrerupt de comun acord. Apoi, la fel de fugitiv, au dispărut în dinamica staţiei. Nu ştiu cine i-a căutat cui discuţie vizuală, conversaţie tacită. Nu ştiu exact cine a început să pună intrebarea şi cine a răspuns - nevoit, deloc forţat. Nu ştiu care a fost primul, cum originea sa - a atingerii - rămâne misterioasă, autogenerată spontan - aproape accidental de instant. Prin urmare, naşterea a fost flamboaiantă mutual prin du-te - vino a fluxului imaterial. A fost cea mai scurtă idilă printr-un strat de sticlă al unei uşi culisante, pe care fiecare dintre noi o va da uitării la sfârşitul zilei. La jumătate de vagon depărtare, distanţă între noi semnificativ de nesemnificativă, când tramvaiul s-a oprit şi s-a deschis, contopind interiorul cu exteriorul, eu am urcat, ea a coborât. Am continuat să mănânc din calzone, puţin debusolat - zdruncinat de (imediatul trecut) fapt, dar cotidian neclintit - sub privirile obosite, bătrâne sau flegmatic-plictisite, iar pe ea am văzut-o în urmă prin geam cum aştepta dedicată în intersecţie să treacă cutia de tablă pe roţi din care tocmai coborâse şi să se facă verde semaforul pentru a traversa, respectându-şi itinerarul stabilit. Viaţa i-a fost de câteva bătăi de inimă şi măsurabilă prin numărare cantitate a sunetului produs de suflu - până în zece respiraţii! O nălucă amorfă, o himeră emoţională! Zâmbesc şi oftez şi zâmbesc şi tac, scriind. Particularităţile delicioase ale efemerului! Un nesfârşit desăvârşit!

.....................
Convulsiile masculine în raport cu feminităţile ireproşabile, pe semne, determină ciclicitatea, servind drept semn (epicen, cu orientări diferite +/-) de fizicalizare a lui Alfa şi Omega ideatice, începutul şi sfârşitul fiind a simţi şi respectiv a transmite. Glumesc!?

(entry) inutil

E frumos afară; cred că a dat o mică ploicică de este ud asfaltul pe lungimea a cel puţin trei staţii de metrou; e răcoare primăvăratecă şi totul pare dezmorţindu-se. Nici linişte înmormântală, nici zarvă agasantă, calm - aş spune. O vreme care-mi face poftă nebunească să frâng cu incisivii un trup scăldat în parfum de mosc, să-l devorez cu toate simţurile, să-l trag până în sânge, în creier, să mă las absorbit pierdut în el! Chiar, asta se numeşte "a iubi", sau se poate numi aşa?
Mă întorc acasă la ora 7 dimineaţa rupt în coate, cu pleoapele grele de nesomn şi stomacul ghiorţăindu-mi de foame; cică am lucrat, dar jurnalul meu de bord, panoul de control, statusul mental nu-mi confirmă această ipoteză şi nu-mi conferă acel confort. Mi-am luat de la magazinul din drum, cu ultimii bani, o sticlă de suc de mere verzi pentru că mi-era sete - foarte sete - şi poftă - foarte poftă - de un suc - poate orice suc, deşi căutam Brifcorul. Intru pe străduţa lăturalnică printre blocuri s-o iau pe scurtătură spre casă. Aici ajung să văd doi pinguini înfofoliţi până-n gât, cu pufuleţ la glugă în jurul feţei şi ţinându-se de mână.
- Salut!
- Salut!
Şi-atât; scurt oricum, căci mai mult ar fi fost şi complicat şi de prisos. Am trecut razant unul pe lângă celălalt; ne ştim din copilărie. Pe el îl ştiu, mai mult sau mai puţin; pe prietena sa, în schimb, n-am văzut-o decât de vreo două ori, cred, asta fiind a doua şi de fiecare dată mi se pare că am remarcat aceeaşi chestie - că pare ceva mai în vârstă decât el. Corect, nu e treaba mea... şi chiar nu e! Cum spune amicul meu, spumos de ironic, "uite-te la el; are inima ca unutul topit, de caldă"! Şi totuşi, nu-nţeleg! Nu înţeleg, pur şi simplu. Nu pot să nu mă întreb "de ce stau oamenii împreună?". Şi nu "de ce merg de mână?", sau "de ce se iubesc?", cât "de unde există principiul ăsta, că un om nu trebuie să fie singur şi ajunge să-şi caute jumătatea de sex opus cu care alături să nască aceste conjuncturi?!".
Nu e regulă, dar oamenii elevaţi merg civilizat pe stradă unul pe lângă celălalt fără să se ţină mereu de mână - ca ameninţaţi de pericol iminent - de parcă le-ar fi frică să nu le fugă partenera/ul în Lumea Largă fără el/ea şi de aceea trebuie să-l ştie mereu legat, eventual chiar târât sau tras dupa propria persoană. Oamenii frumoşi comunică între ei cât împart un drum anost, sau îşi zâmbesc tacit cu subînţeles, sau se hârjonesc tachinându-se şi se aţâţă ludic. Aş zice că înţeleg sentimentul care poate încerca omul, în orice formă şi de orice culoare, chiar şi fin nuanţat, dar nu pot înţelege normele iubirii. Dacă tot sunt doar un sac de cartofi, prefer să merg cu capul în pământ şi să-mi arunc picioarele târşâite, decât să trag după mine alt sac de cartofi, care - doar ca fapt divers - mai are şi cartofi de anul trecut, pe deasupra!
"La bine şi la rău", nu ?!...

cod scurt

roackeri pletoşi pt curioşi: v1. ; v2.
uneori îmi vine să râd de băieţii aştia, însă se pare ca alteori mă caută. pfff!

inerţie
cunoaştere
intenţie
atenţie
impuls
a imprima
în fine...

îndestulare

the dark side of the funky side

"Zandros nici nu plătea chirie, dar împărţea apartamentul cu doi, din când în când, adesea, trei colegi: doi bărbaţi şi o femeie. Ea făcea mereu dezordine, instaurând noi ordini individuale, personale şi pisa creierii tuturor din jur cu medicina populară când prindea ocazia neoferită, toate astea sub pretextul absolvirii facultăţii de filosofie care a făcut-o să vadă altfel Lumea, să-i poată percepe adevărata esenţă - mişcarea şi plăsmuirea falsă a sănătăţii, probabil. Subiectele sale predilecte erau firele de păr lăsate în cadă, căcatul plutind în urmă în WC sau coşul de gunoi plin din spaţiul nepersonal şi, mai nou puţin, răţiunea şi scopul morţii pământene. El a ajuns treptat un beţiv cu normă de 3/4 din timp, având nu mereu, dar îndeajuns de des, ochii - de un frumos albastru precum largul cerului senin primăvara - distilaţi, ceţoşi şi strălucind sticlos. Din cauza asta îşi întrerupe existenţa boemă maximă cu scurte perioade de luciditate marcate în punctul iniţial prin căderea capului şi somnul ulterior altundeva decât în pat: la biroul de lucru, la masa din bucătărie cu absenţa bucatelor în faţă, în cadă; oricum. Specialităţile sale sunt nostalgia răzleaţă continuu şi polologhia filosofică - absorbitoare de îndelungi clipe ce ar fi putut fi altfel valorificate - asupra lipsei de libertate şi neputinţă constantă, toate astea sub atenta egidă a etăţii aparent înaintate. Celui de-al treilea personaj neperiodic, implementat cu tact şi cerinţă direcţionată spre dânsul şi receptată firesc, îi plăcea adesea să bată câmpii şi să împartă băutura cea lin curgătoare - că doar n-o grăbeşte nimeni şi nimic! -, încercând uneori să se scuze în spirit de gentilom cu diverse dialoguri de atenţie înspre cerinţele altora.
Totul trenează în acest triunghi, prea rar pătrat, în care nimic nu se clădeşte; poate în lipsă de sevă, poate în lipsă de material, poate doar în lipsă. Universul stă să cadă; parcă singura reţinere din a se prăbuşi fiind că nu se va mai putea descotorosi vreodată de acest ambient... şi atunci şi el trenează. Viaţa în sine se mişcă cu viteza unui melc neadult prins în chingi late, iar singurul vector care avansează în această situaţie dată este notarea timpului, chiar alert de altfel. O junglă ar fi mai inocentă decăt acel apartament, măcar prin statutul ei primar şi lipsit de alegeri, în sensul discernământului.
Încăperea lui Zandros, intimul dormitor lipsit de baldachin, devine tot mai mică - presată - şi tot mai mult o grotă rece, o cavernă originară cu pereţi stâncoşi îngroşaţi, ce găzduieşte piese inerte în stare prăfuită din nenumăratele minuni dezmembrate ale lumii, ţinând cu greu piept răsfrângerilor exterioare. Caracteristica sa - a lui Z, zis câteodată - era dorinţa intensă de absolut împletită cu incapacitatea de nereceptare a vibraţiilor măcinatoare.
Astăzi este joi; nici măcar nu este Luni. Luni este religia alcoolului dezrobit de sub dominaţia sticlei concrete; este crezul eliberării repetitive, la nesfârşit.
Ierta-m-ar - doar! - oamenii dragi că azi am căzut din secret!"
[din "Zilele săptămânii", Ano Max]
 
...dar totul va fi fost trecător, când termini Romanul; nimic greu.
( azi nu mă împart cu plus, mă înmulţesc cu minus; =? )

altceva

Următoarele nu sunt nici amintire pierdută şi regăsită, nici "a râvni" în continuu îndelung, nici boemie prematinală, nici plimbare târzie.

E superb de înspăimântător! E noapte; e rece. Nici ţipenie de om pe stradă, pe o rază de privire umană în jur. E muntos, deşi urban. Înainte se auzea un cocoş rural răzleţ, acum se aude trenul - din când în când, sirena dornică de plecarea semnalată. În faţa gării, taximetriştii se suduie mahalageşte şi te îmbie ispititor perfid: "Da, domnule!...", deschizând aplecaţi umil portiera din spate precum uşiţa unei roiale trăsuri, o fantastică nemaivăzută caleaşcă, când de fapt nici n-au primit importanţă, sau atenţie măcar, până în momentul în care am întors curios nedumerit capul, cumva din reflex - sau instinct, chiar mai bine înţeles! Am trecut pe unde nici măcar n-am copilărit; doar am locuit 6 - 7 ani din viaţă, primii, iar acum nici nu ştiu cu sigură exactitate în care bloc dintre acelea; atât de multe s-au schimbat. Printre crengile negre desfrunzite şi frânte, în lumina roşiatică strălucitoare, o latură a Ministerului Transporturilor arată ca o epavă bântuită, o relicvă lipsită de miez primitor şi pustiită, cu câte un aparat industrial de aer condiţionat, repetitiv, în dreptul fiecărei ferestre mari parcă scârţâind nocturn, pe fiecare dintre etajele înalte. Vis-a-vis de Palatul CFR, toate magazinele sunt închise, cu diverse artefacte înghesuite la intrare, în uşă. O farmacie e deschisă şi luminată. Mă apropii de blocul amintirilor fostelor trăiri - cu parchet, cu muzică şi poveşti pe vinil, cu căsuţa din lego românesc (acela cu piese mari), cu ordine în stilul de viaţă, cu peretele desenat, cu fotoliul personal-pat, cu proiecţii de desene animate pe perete, cu puzzle-uri, cu singurul oreion, cu nopţile feerice sub cupola diodei sau a redresorului, cu înregistrări pe bandă de magnetofon, cu ţocănitul tocurilor de pantof post-serviciu, cu tapociki şi câte altele -, fără să recunosc cele materiale trecute, peste care ani de modernizare s-au aşezat nepoftiţi. Interfonul scoate un sunet ciudat întrerupt, un hârşâit hârâit mocnit păcănit ce sacadează liniştea de azur. Fior! Brr la 5 fără puţin dimineaţa, cu rucsacul foto în spate. Mă urmăreşte şi mă îngână gândul meu!

tirant +ul

Inventez cuvinte în somn pe care apoi le uit când mă trezesc. Uneori încerc să mă rup din somn şi, buimac, covârşit oniric încerc să le notez teleghidat; asta când nu adorm la loc cu creionul în mână în complicata împletită aventură până la coala albă de hârtie ce aşteaptă infometată să primească, să asimileze, ce râvneşte să fie acoperită cu sfărâmat carbune, fărâmiţat, plin de înţeles şi sens complex. Uneori mă trezesc gândind - nu, nu mă trezesc din senin gândind, ca atunci când te constaţi retroactiv vorbind -; mă trezesc gândind, fără a mă fi trezit deja. Stau cu ochii închişi şi cu mintea sub plapumă - creierul mi-e ca o marmeladă - şi în toată această linişte aud - deşi nu eu, nu ştiu cine, căci eu dorm - cuvintele cum aleargă şi se rostogolesc şi se hârjonesc şi se cuprind şi se îmbrăţişează şi se învârt frenetic până ameţesc - nu ştiu cuvintele cui - şi se ceartă şi se contrazic şi dispar şi reapar fără a mă lăsa să visez în tihnă până când sunt obligat să mă trezesc ca un părinte ce trebuie să-şi dojenească plozii inocenţi agitaţi, hiperactivi, care se ceartă sau se joacă zgomotos prea matinal. Şi mă trezesc gata să-i ascult şi să-i confrunt! dar ei dispar atunci, nu ştiu cum, nu ştiu unde; nu ştiu cine sunt ei, doar nu mai sunt de găsit. Ireal. Se mai întâmplă din când în când să-mi răsune ecouri de-ale lor în cutiuţa de pe umeri. Şi jinduiesc la visele pline, vaste, abstracte, somptuoase în continuare şi mă arunc ca un scafandru amnezic să mă scufund în adâncuri întunecoase în căutarea perlelor, sau asemeni unui cosmonaut eliberat în larg spaţiu plutind imponderabil cu casca sferică sticloasă pe cap în care să respir, cuprind totul cu ochii aparent deschişi bogaţi în dorinţă şi entuziasm infantil! Mă întorc în amorfa demiurgică, ce înghite concretul şi-l generează modelându-l, precum omul copleşit de relaxare primitoare ce adoarme cu cana de cafea fierbinte în mână după ce s-a ridicat în prealabil până la cafetieră, sau antic ibric, văzând astfel crepusculul lăptos îngheţat pe fereastră. Nu ştiu unde; nu ştiu de ce. Nu ştiu dacă vreau să ştiu. Vreau să ştiu de ce nu ştiu!
Soarele se ridică în continuare în absenţa prezenţei mele conştiente. Afară e lumină strălucitoare; sub pleoapele grele, în ochii mei e întuneric dens şi profund. Mă voi trezi la fel de neştiutor, îndelungile-mi călătorii fi-vor date uitării fără voia mea palpabilă, aşa cum profesorul vine în oră şi şterge cu buretele spongios tabla de giganţii fantastici ce vieţuiesc static pe neagra materie născuţi de copiii-elevi în pauza mare!
Trenez amintirile cu sârg. Tizuiesc semne particulare, intime, personale. Dau naştere şi renasc atunci când totul se deconcretizează. Cânt pe pianul arzând până ce totul devine cenuşă şi scrum conic suflat în eter de zefirul cu buze roz voluptoase lasciv întredeschise. Infinită claviatură ce se autopotenţează prin contrast: un pas negru, două dale albe! Egocentrism în fortăreaţa. Asediu. Strâng la piept nevăzutul. Mă deşir întrepătruns şi mă declar înşiruit. Am învins când am pierdut fiinţarea exactă.
Căutam azi doar o plimbare feerică, plină de mister şi de vrajă, de acţiune dinamică şi puternică; voiam să păşesc apăsat ca şi cum n-aş ştii pe ce calc pentru întâia oară, doar să simt ce mi se-ntinde sub picior efemer şi răzleţ, să alerg pofticios, să fac piruete largi, să înghit soarele vulcanic scurs cremos (melted) şi fulgii traforaţi de gheaţă şi stelele sidefii, să ronţăi frunzele crocante, să sorb izvoarele nesecate până acum, să-mi prind luna trează pe sprânceană, să-mi pierd capul de-a dura ca un biloi de nea. Iar acum, după ce voi face ultimul pas de cărare, voi mai adăuga o călcătură fermă; voi pune semnul specific... Punct. Şi-i voi da nume cum i se cuvine.

Bună dimineaţa - Noapte bună!

denotativ

Mint. Mă dezmint. Nu mă mai dezmint din asta!
Ce-aş mai zice ceva când n-am nimic de spus! Ce n-aş tăcea! Ce-aş mai rupe tăcerea!
Cu moarte pe moarte; din moarte în moarte.
E lumea săracă în jurul meu, sau eu sunt sărac?
Mă bucur că n-am nici un copil în mine pe care să trebuiască să-l protejez, căruia să-i explic în concepte denaturate adecvate vârstei, să aştept să crească să-i pot explica şi spune lucrurilor pe nume, căruia să nu-i pot da orice oricând îi pofteşte sufletul, interzicându-i, cum ar fi bomboanele, pentru că face carii, sau desertul înainte de masă, că-şi strică pofta de mâncare; mi se pare că totul face un sens firesc aşa şi am îmbrăţişat dornic şi neştiutor de preţu-i aceasta şi am potenţat-o. Dar "bucur" e doar un cuvânt, o notaţie, un consens, un semn grafic sau fonetic, căci nu mă bucur deloc de asta, cu tot universul firesc care clocoteşte învolburat şi circular spiralat în mine ca un vârtej, ca o tornadă. Pot să mănânc câtă ciocolată vreau eu - şi albă şi neagră şi cu orice -, pot să mă uit la filme porno all inclusive, pot să zic "nu!" fără a insulta, pot fi sarcastic sau pot alege să ascult cu atenţie, pot merge fără bilet cu transportul în comun, pot să flirtez cu cine vreau sau pot zice "da!" dacă vreau, pot să spun adevăruri în faţă şi pot bate apropouri nesimţite, pot proteja sau pot distruge, pot să nu răspund dacă aşa consider... pentru că pot. Nu prea pot să nu respect condiţia (inferioară, deşi impropriu) umană, la fel cum nu pot să nu gândesc, sau cum nu-mi iese desăvârşit să mă dezeduc, în schimb. (mă) Gândesc că mă bucur, dar nu-mi pare aidoma. Nu mă bucură că n-am în mine un copil căruia să trebuiască să-i dau socoteală ca adult, pe care să-l cresc, pe care să-l simt!; să mă ştiu liber între regulile impuse conştientizate (şi aparent! indestructibile), să gust acea tensiune nedistrugătoare, acel înfloritor subtil, ci îmi este involuntar inevitabil şi croit pe măsură.
Deci tac.
Aştept. Aştept să primesc copilul impresionabil şi intimidat din mine pe care să-l cresc, ca bărbat, cu grijă şi cunoaştere, cu putere matură. Bărbăţel acum, nu chiar bărbat, probabil; dar până atunci presupun că mai am timp - să tot am...
Aştept făptura feminină cu discernământ (nici nu ştiu dacă fetişcana, femeiuşca, femeia, tânăra sau domnişoara) care să-mi facă acest copil! ...doar al nostru

.....
evident că feministele mature (?) vor sări, că "aşa sunt bărbaţii, mereu nişte copii şi egoişti", dar sexul frumos - doar - zămisleşte şi-o ştie

martor mutual la toate

dialoguri. dialoguri nedialogate. dialoguri monologate. dialoguri solitare dislocate. nedialoguri. dialogul presupune in egala masura, atat atenta ascultare cat si raspuns asumat. intelegerea (reciproca) nu este un rezultat garantat.
moarte regelui! striga regele din multime, din gloata, deghizat in straie de civil. faptura superioara duala in binom cu primata, intr-o nestatornica armonie dizarmonica, intr-o perfecta imperfectiune continua! dictatorul care dicteaza tacit anarhia! forma autonoma care se reformeaza impotriva propriei vointe autoconservatoare circumscrise!
am crezut orbeste pana cand n-am mai crezut. deloc; nimic. pana cand am incetat fortat a mai fi acelasi.
dezordinea s-a oranduit pe sine. hazardul a frematat si framantat si (s-)a metamorfozat atat de mult incat a intrat in canonul ordinii. a impune! s-a impus! i s-a impus! a pierit; a renascut, dar in lipsa constiintei asupra oricareia dintre ele. tautologic, este in continuare. acelasi intreg neintregit!
acelasi lipsit de margini intreg finit? reminiscente. rezida in mine un sentiment necunoscut dezirabil. nici hamlet, nici oblomov. nici iubire, nici ura, cu siguranta nicidecum neutralitate, doar neiubire alternand. doar?
deja-vu. deja-été.

acesta nu este nici teaser pt viitoarea expozitie-atelier personala, ce-si va face glasul auzit cat de curand intr-un act spontan de nastere bazat pe experienta ancestrala, nici recenzie ori motto vietii mele amoroase, sociale, intime, religioase, politice. pur si simplu - as zice, desi nu e nici pur, nici simplu - este atingerea mea - fara a fi insa eu; imi este doar manusa, creatia aparent neinsufletita. doar!
cu dor stins, afirm ca nu-mi este nici simtirea, nici insasi mana, nici ce-i este strain exterior. este prezervativul si conditia sa cu tot cu constiinta de sine.
din dor nestins, nici nu indraznesc!...

sarcofag

M-am înşelat. Nu, n-am greşit; pur şi simplu mi-am înfipt pe întuneric un pumnal în spate; acelaşi întuneric pe care tot eu l-am creat pentru a putea visa mai adânc, mai profund, mai lipsit de context actual-absorbitor, mai amplu, larg sau îngust, nelimitat. Mi-am adus aminte de mine într-o oglindă pe care paşi tăcuţi mi-au pus-o în cale, după ce spărsesem toate oglinzile în jurul meu. Ce mai înseamnă 7 ani de ghinion în viaţa unui om ; ce înseamnă fiecare ciob înmulţit cu 7 pentru aparenta eternitate ?! ultimul om îşi va fi amintit că e aparentă atunci când totul va luat sfârşit. Două-mii-şi de ani de omenire, de cultură, de agoniseală, de sentiment braunian şi cunoaştere într-o singură clipă, dintr-o singură ruptură cu un singur gest sigur izolat, într-un singur grăunte robust de apă sărată în formă de pară sticloasă brăzdând liniştea !
Iar apoi, două-mii-şi + 1 !
egal unu. Ars longa, vita brevis !
A treia zi născută din 2011 aduce după sine încă x nenumăraţi ani care mi se adaugă în spate instant, spontan, pe care îi voi purta în cârcă cu stoicism şi aprig cinism, dintre care nu-mi voi mai auzi acelaşi glas – vocea îşi schimbă structura prin : maturitatea care aspreşte, răceală care o face răguşită, sau ascuţişul în calea corzilor care reduce la lipsă. Cu sarcasm voi râde la toate ; le voi râde în faţă într-un act nebunesc ! Îmi ascund cu mare dibăcie firele albe de păr, pe sub pielea tăbăcită cu fineţe înşelătoare – m-am întors pe dos, cu eticheta-n afară - în care mint tacit că sunt tânăr. Un tânăr oarecare. În loc de ochi îmi stau înfipte două nestemate arzând ameţitor precum două găuri infernale scrijelite cu sudoare neagră incisivă, mistuind ce se află în spatele porţilor ferecate. Două grote istovitoare căscate chinuitor ; două scobituri fără rest !

Mi-am fost adus aminte pentru a putea uita totul, inclusiv începuturile. Acidul înflorit scurgându-se pe pereţii venelor lărgite cotropeşte dizolvându-şi urmele.

Mă-ntind ca un izvor secat la poalele nopţii haine, să veghez de-a lungul meu până când scânteia din înaltul far va fi reaprinsă inundând totul în lumină puternic-strălucitoare, ştergând şi visare şi văz. Din nou, orbeşte, să păşesc ignorant-apăsat !

Azi am mâncat viaţa până n-a mai rămas. Zi-mi că nu ti-am făcut poftă!? Pur corp de literă !