Inventez cuvinte în somn pe care apoi le uit când mă trezesc. Uneori încerc să mă rup din somn şi, buimac, covârşit oniric încerc să le notez teleghidat; asta când nu adorm la loc cu creionul în mână în complicata împletită aventură până la coala albă de hârtie ce aşteaptă infometată să primească, să asimileze, ce râvneşte să fie acoperită cu sfărâmat carbune, fărâmiţat, plin de înţeles şi sens complex. Uneori mă trezesc gândind - nu, nu mă trezesc din senin gândind, ca atunci când te constaţi retroactiv vorbind -; mă trezesc gândind, fără a mă fi trezit deja. Stau cu ochii închişi şi cu mintea sub plapumă - creierul mi-e ca o marmeladă - şi în toată această linişte aud - deşi nu eu, nu ştiu cine, căci eu dorm - cuvintele cum aleargă şi se rostogolesc şi se hârjonesc şi se cuprind şi se îmbrăţişează şi se învârt frenetic până ameţesc - nu ştiu cuvintele cui - şi se ceartă şi se contrazic şi dispar şi reapar fără a mă lăsa să visez în tihnă până când sunt obligat să mă trezesc ca un părinte ce trebuie să-şi dojenească plozii inocenţi agitaţi, hiperactivi, care se ceartă sau se joacă zgomotos prea matinal. Şi mă trezesc gata să-i ascult şi să-i confrunt! dar ei dispar atunci, nu ştiu cum, nu ştiu unde; nu ştiu cine sunt ei, doar nu mai sunt de găsit. Ireal. Se mai întâmplă din când în când să-mi răsune ecouri de-ale lor în cutiuţa de pe umeri. Şi jinduiesc la visele pline, vaste, abstracte, somptuoase în continuare şi mă arunc ca un scafandru amnezic să mă scufund în adâncuri întunecoase în căutarea perlelor, sau asemeni unui cosmonaut eliberat în larg spaţiu plutind imponderabil cu casca sferică sticloasă pe cap în care să respir, cuprind totul cu ochii aparent deschişi bogaţi în dorinţă şi entuziasm infantil! Mă întorc în amorfa demiurgică, ce înghite concretul şi-l generează modelându-l, precum omul copleşit de relaxare primitoare ce adoarme cu cana de cafea fierbinte în mână după ce s-a ridicat în prealabil până la cafetieră, sau antic ibric, văzând astfel crepusculul lăptos îngheţat pe fereastră. Nu ştiu unde; nu ştiu de ce. Nu ştiu dacă vreau să ştiu. Vreau să ştiu de ce nu ştiu!
Soarele se ridică în continuare în absenţa prezenţei mele conştiente. Afară e lumină strălucitoare; sub pleoapele grele, în ochii mei e întuneric dens şi profund. Mă voi trezi la fel de neştiutor, îndelungile-mi călătorii fi-vor date uitării fără voia mea palpabilă, aşa cum profesorul vine în oră şi şterge cu buretele spongios tabla de giganţii fantastici ce vieţuiesc static pe neagra materie născuţi de copiii-elevi în pauza mare!
Trenez amintirile cu sârg. Tizuiesc semne particulare, intime, personale. Dau naştere şi renasc atunci când totul se deconcretizează. Cânt pe pianul arzând până ce totul devine cenuşă şi scrum conic suflat în eter de zefirul cu buze roz voluptoase lasciv întredeschise. Infinită claviatură ce se autopotenţează prin contrast: un pas negru, două dale albe! Egocentrism în fortăreaţa. Asediu. Strâng la piept nevăzutul. Mă deşir întrepătruns şi mă declar înşiruit. Am învins când am pierdut fiinţarea exactă.
Căutam azi doar o plimbare feerică, plină de mister şi de vrajă, de acţiune dinamică şi puternică; voiam să păşesc apăsat ca şi cum n-aş ştii pe ce calc pentru întâia oară, doar să simt ce mi se-ntinde sub picior efemer şi răzleţ, să alerg pofticios, să fac piruete largi, să înghit soarele vulcanic scurs cremos (melted) şi fulgii traforaţi de gheaţă şi stelele sidefii, să ronţăi frunzele crocante, să sorb izvoarele nesecate până acum, să-mi prind luna trează pe sprânceană, să-mi pierd capul de-a dura ca un biloi de nea. Iar acum, după ce voi face ultimul pas de cărare, voi mai adăuga o călcătură fermă; voi pune semnul specific... Punct. Şi-i voi da nume cum i se cuvine.
Bună dimineaţa - Noapte bună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu