Habarnam

Iar sunt sub cerul întunecat, teoretic înstelat. Beau Brifcor; evident nu acela original de acum nu ştiu câţi ani, ci unul restituit marketingului - mai multor brand-uri, culmea! Mi-este dor de prietenul meu, cu care oricum parcă nu prea mai vorbeam atât de des când era în România, dar care acum clar mi-este inaccesibil, de când - consider - l-au răpit. Ascult muzică inspiraţională, amplă, creativă cu elemente fonice precum o sonerie de apartament - de apartament primitor, comod, călduros, intim, cu canapea, măsuţă cu geam din sticlă transparentă peste, telefon negru din ebonită cu roată şi televizor retro. Am devenit incapabil să spun "te iubesc" - simplu, fără alte cuvinte ornament sau explicative pe lângă, denotativ. Nu ştiu nici ce înseamnă asta, nici când anume s-a întâmplat, nici cum cu exactitate, nici dacă chiar este adevărat! Am încheiat cu expediţiile şi expansiunile în căutarea şi încercarea de aflare a Adevărului Absolut şi totuşi nu lasă loc de relativitate faptul că-mi caut cuvintele necunoscute în DEX. Cred că încă simt, aşa cum lemnul de epavă pluteşte în continuare, cum iedera creşte şi peste ruine, învelindu-le în altfel de verdeaţă, dar amorfele au înfăţişări diverse şi glăsuiesc în limbi complexe, transmiţând nedescifrabil! Cu precădere mă suspectez şi mă urmăresc precum un detectiv ce nu se face simţit în noapte, analizând cu ochiul de şoim doctorand.

Când noaptea se lasă vârtoasă prin ploaie, străpunsă cu repeziciune, după ce m-am jucat copilăreşte - naiv, inocent, vizionar-complex, capabil de atotcuprindere - cu formele vizuale, cu semnul grafic debalansat şi contrapunctul neechilibrat, după ce am decalibrat structurile riguros educate incapabile de transformare, de observaţie maleabilă şi înţelegere adecvată, în timp ce mâncam la bucătărie, mi se naşte o întrebare în minte, mai mult sau mai puţin de nicăieri. Atât de concentrat fiind, am şi uitat, când am întors capul, că în acelaşi spaţiu în care mă aflam placid - lucid doar în geometria interioară - exista un trup semi-ascuns dormind. M-a zdruncinat puţin constatarea corpusului de care făcusem abstracţie până atunci! Întorcându-mă la întrebare! Fiind mai june, ştiam că părinţii mei s-au iubit până când nu s-au mai iubit, probabil, sau - cu siguranţă! - iubirea lor a devenit deviantă, derivată. Acum, însă, din varii motive tind să fiu suspicios un pic într-una din părţi. Şi asta, poate, nu musai pentru că am ajuns să ştiu mai multe despre sentiment şi variaţiile sale, făcând rând pe rând cunoştinţă măcar temporar cu parte din ele, cât pentru că am ajuns să văd şi să înţeleg oamenii - sau, cel puţin, pe unii dintre ei, conchid -, care sunt actanţii acestui proces care se manifestă sau nu - în cazul acesta, negaţia nu înseamnă excluderea trăirii, ci doar lipsa transformării pe care o poate produce aceasta. Situaţia cred că e destul de complicată şi nu găsesc utilitatea vreunei posibile descâlciri - nici măcar pentru mine, deşi simt nevoia să fac dreptate - măcar mie, prin înţelegere retro-activă. Peste toate astea - sau după toate astea, mai corect punctat - interesantă găsesc a fi problematica rezultată: oamenii definesc sentimentele, sau sentimentele definesc oameni? Cine, cui dă specificitate?

Textul rămâne deschis! Sau închis! Habar n-am, că mi-e uber-somn!