E frumos afară; cred că a dat o mică ploicică de este ud asfaltul pe lungimea a cel puţin trei staţii de metrou; e răcoare primăvăratecă şi totul pare dezmorţindu-se. Nici linişte înmormântală, nici zarvă agasantă, calm - aş spune. O vreme care-mi face poftă nebunească să frâng cu incisivii un trup scăldat în parfum de mosc, să-l devorez cu toate simţurile, să-l trag până în sânge, în creier, să mă las absorbit pierdut în el! Chiar, asta se numeşte "a iubi", sau se poate numi aşa?
Mă întorc acasă la ora 7 dimineaţa rupt în coate, cu pleoapele grele de nesomn şi stomacul ghiorţăindu-mi de foame; cică am lucrat, dar jurnalul meu de bord, panoul de control, statusul mental nu-mi confirmă această ipoteză şi nu-mi conferă acel confort. Mi-am luat de la magazinul din drum, cu ultimii bani, o sticlă de suc de mere verzi pentru că mi-era sete - foarte sete - şi poftă - foarte poftă - de un suc - poate orice suc, deşi căutam Brifcorul. Intru pe străduţa lăturalnică printre blocuri s-o iau pe scurtătură spre casă. Aici ajung să văd doi pinguini înfofoliţi până-n gât, cu pufuleţ la glugă în jurul feţei şi ţinându-se de mână.
- Salut!
- Salut!
Şi-atât; scurt oricum, căci mai mult ar fi fost şi complicat şi de prisos. Am trecut razant unul pe lângă celălalt; ne ştim din copilărie. Pe el îl ştiu, mai mult sau mai puţin; pe prietena sa, în schimb, n-am văzut-o decât de vreo două ori, cred, asta fiind a doua şi de fiecare dată mi se pare că am remarcat aceeaşi chestie - că pare ceva mai în vârstă decât el. Corect, nu e treaba mea... şi chiar nu e! Cum spune amicul meu, spumos de ironic, "uite-te la el; are inima ca unutul topit, de caldă"! Şi totuşi, nu-nţeleg! Nu înţeleg, pur şi simplu. Nu pot să nu mă întreb "de ce stau oamenii împreună?". Şi nu "de ce merg de mână?", sau "de ce se iubesc?", cât "de unde există principiul ăsta, că un om nu trebuie să fie singur şi ajunge să-şi caute jumătatea de sex opus cu care alături să nască aceste conjuncturi?!".
Nu e regulă, dar oamenii elevaţi merg civilizat pe stradă unul pe lângă celălalt fără să se ţină mereu de mână - ca ameninţaţi de pericol iminent - de parcă le-ar fi frică să nu le fugă partenera/ul în Lumea Largă fără el/ea şi de aceea trebuie să-l ştie mereu legat, eventual chiar târât sau tras dupa propria persoană. Oamenii frumoşi comunică între ei cât împart un drum anost, sau îşi zâmbesc tacit cu subînţeles, sau se hârjonesc tachinându-se şi se aţâţă ludic. Aş zice că înţeleg sentimentul care poate încerca omul, în orice formă şi de orice culoare, chiar şi fin nuanţat, dar nu pot înţelege normele iubirii. Dacă tot sunt doar un sac de cartofi, prefer să merg cu capul în pământ şi să-mi arunc picioarele târşâite, decât să trag după mine alt sac de cartofi, care - doar ca fapt divers - mai are şi cartofi de anul trecut, pe deasupra!
"La bine şi la rău", nu ?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu