gradient

Îmi este imposibil să nu mă găsesc în metrou, sau pe stradă, reflectând la două aspecte componente ale naturii umane.
Primul este light.
Se face că destul de des fac în ultimul timp traseul casă-Gara de Nord. Cu metroul. Cu toate astea, pentru că şi mai mult am făcut înainte pentru o perioadă îndelungată traseul casă-Piaţa Victoriei - unde chiar şi acum uneori schimb ruta -, mi se întâmplă mai de fiecare dată să mă încerce instinctul socotelii uşilor în aşa fel încât să mă poziţionez bine la coborarea în altă staţie decât cea care îmi trebuie mie în fapt. Emoţia e puternică; pentru o clipă am sentimentul că am fost prins furând ceva şi toate sistemele se închid. Funcţiile revin la normal apoi într-un timp scurt. Pavlov cu al său reflex condiţionat! Cât de animale suntem chiar şi sub stratul educat şi cultivat? Cât de animal am rămas!
Al doilea este strong.

Cum spuneam înainte: des, Gara de Nord. De-atâtea ori l-am văzut în stradă pe boschetarul de pe strada Dinicu Golescu încât deja m-am obişnuit cu el. Tot acolo şi la dus şi la întoarcere! Azi avea şi plăpumi şi, în plus, îşi încerca cerşeala. O conjunctură nu nouă pentru mine. Ce este însă sinistru este să mergi la ora 5 dimineaţa, când încă este întunericul în toi, pe o stradă pustie - aceasta precedentă - şi să auzi o conversaţie uşor răspicată între două persoane de sex opus din senin, când treci pe lângă o gură de canal descoperit din care aburii se ridicau până la nivelul troienelor de zăpadă iar de acolo în continuare cât casa. Am tresărit puţin, deşi mai mult doar în gând. Prima imagine a fost aceea a unui interior de cămin într-un spaţiu de canal. Al doilea gând mi-a fost: oare oamenii ăştia fac sex; oare cât de des fac femeile sex în lumea canalelor; oare măcar pun prezervativ, sau au vreun fel de educaţie sexuală? Capitolul subteranului îl închei destul de repede. Iar tragicul acum urmează! Mai puternică este decât imaginea de ghetto, creată la sfârşitul filmului "Filantropica", trăirea faţă de realitatea primă; mai mult decât faţă de reprezentarea iconică artistică. La nici jumătate de stradă în continuare, am trecut fix printre ei. Erau multe sarmale întinse pe marginea trotuarului în vecinătatea aburilor urbani şi un insomniac alaturea. Apropiindu-mă, înainte de a simţi miezul lor, eram intrigat de ce n-are somn acela şi eram curios să înţeleg ce face. Am văzut ce făcea când am ajuns în dreptul său; toate cele mici şi necesare erau înşirate în juru-i. L-am văzut în începutul acţiunii. Când am trecut, am auzit în urma mea sunetul de brichetă în aprindere. Mi-am imaginat totul într-o fracţiune infimă şi intimă de timp. Îşi încălzea acul. Seringa subţire o văzusem pe lângă el alături de alte obiecte pe care n-am stat a le înţelege în deplinătate. Am rămas cvasi şocat şi am început să-mi gândesc viitorul prezent text. Nu au ce mânca, însă fac rost de bani pentru substanţe. N-am stat să-mi certific ce-şi băga în venă, însă mi-e greu să cred că-şi recolta sânge pentru viitoare analize la prima oră a dimineţii; nici de crepuscul nu era încă vorba. Nu-mi venea să cred că fac parte din acest film. Că realmente aparţin acestui frame extras. Despre fetele alea care fac trotuarul noapte de noapte acolo la colţ, fără să-l mai termine, nici nu mai scriu; sau despre veşnicii taximetrişti burtoşi pe care mai degrabă i-aş băga în filme cu transportat cadavre înfăşurate în covoare, decât vizitiul politicos, ca atitudine!

Am ieşit din cadru apropiindu-mă mai mult de gară, în drum spre vreun prim metrou. Aici iar mi-este dat să despart o mână de oameni; vreo patru la număr, cred. Departamentul matinal de curăţenie - cu uniforme, cu mături, cu pubele pe roţi! Săgetându-le mai mult sau mai puţin spaţiul personal, îmi rămâne agăţat de minte un şir de vorbe precum o coadă de neuron. Am pescuit involuntar. Axonul pe care l-am tras după mine în goană şi l-am absorbit savuros are această formă şi gustul feminin asortat cu puţină invidie:
"Ai văzut Rodica ce unghii roşii are?!..."

Tu, cititorule, lasă boxele să sângereze precum unghiile Rodicăi atunci când vei fi citit despre natura umană; că şi eu am fost bun cu tine şi am pus diacritice!

semn sălbatic

bubuind din başii cordului întunecat
alergătoare păpădii uscate
pe corzi alunecând atacului
premergătoarele foneme-mbujorate

indescriptibil om debusolat
miros de crengi în goana vântului
şi-al glasului măiastru antic neuitat
ghes nemuritor de iute început
magnet concav magenta şi alge astru
în paşii lenţi secret nesaturat.

foşnet fior de vişine şi vanilat
extrasenzorial extrasezon culcat
cordon verbal de muşchi şi lungi liane
cu aştrii înecaţi desişurile pline!

... (2)

sărut vorbitor de limbă comună divină,
ce luminezi griul răsucit al torsului contorsionat,
ce descui porţile înalte din fierul forjat
spre infinit găurit,
ce asculţi născător silaba strâmbă
din nespusul cuvânt în chingi de aramă,
sub chipul prelung ascuns în năframă,
metamorfozându-te în treacăt şi linişte
învingi în secret fără de lamă
şi-nconjurat de larmă absurdă renaşti
lipsit de teamă;
zburdă zânatec zulufi
acum, desculţe particule -
însufleţit inundă cululele sangvine
prin undă şi-ntr-un suflet,
fiorul chemat, revine
alert şevalet, vibraţii firave
de violent violet.

*1  *2

...

[nerăspuns] datată

făptură vandabilă etern
mă dori din călcâi,
săgetat prin cordul adânc
până-n stern.
am Ochiul, Urechea şi Limba ferite
de corpul corupt în cor
de apringi injurii-ispite,
întors în fusul ce toarce cu dor
cuvinte nevolnic lipite
în oarbă furie.
odor prea iubitor
de vasta-ţi repede copilărie
fereşte-te nepăsător
de umbrele din pălărie!

curativ

E o seară în care să fiu tot mai îngrijorat. Aş fi vrut iniţial să zic că de viaţă - şi nu, nu de greutăţile sale! -, dar nici măcar, cât de Existenţă. Simt toate cele patru anotimpuri pe care le cunosc într-o singură noapte. Sentimentul austerităţii contemporane împletit cu zumzăiala hormonilor primăvărateci. Nimic dinamic, dar nimic astenic. Sau invers? Prin urmare, sunt îngrijorat de existenţă, cum spuneam: de viaţă şi moarte, de sens şi nonsens, de iubiri şi neiubiri şi mai ales de foste iubiri, de cromozomul XX şi cel XY, de anii parcurşi, de timp şi de clipe trecute şi viitoare, de înfaţişări şi esenţe. De parcă aş fi vreun păstrător delegat, un protector însărcinat! gata să aibă un atac de panică datorat surescitării. Nici nu afirm, nici nu întreb; pur şi simplu tremur în puncte de suspensie. Îngrijorat de revelaţie şi necunoaştere, de activul pasiv ca formă a verbului trăirii, de pauză şi contrapunct. Şi-aşa îmi zoreau celulele formatoare şi nucleii generatori prin organism, prin fiinţarea mea telurică, materială, când am văzut pe biroul vecin cd-ul vechi cu Jean Michel Jarre! o consumată iubire a părinţilor mei, întru mine. Un exerciţiu de complementaritate, un cumul de plus şi minus, o funcţie copulativă între feminin şi masculin. Un singur rezultat. Un răspuns care îşi râvneşte rădăcina pătrată. Palma care caută să-şi înţeleagă degetele îndepărtate. Picioarele care-şi caută Originea. Aş zice că nu există o fostă iubire, căci unesc polii din timp în timp deşi nu pentru mult timp.
Mă liniştesc încet cu fiecare cuvânt, căci mă adun rând pe rând şi nu mă divid cu Necunoscutul precum înainte, stropind sămânţa nestării sădită pe nevăzute.
Pe drum spre casă observam cum nu există decât două sexe. Cu variaţii în gen, desigur, dar doar bărbaţi şi femei. La masă constatam cum viaţa e ca o cutie de conserve; iar lucrările lui Warhol cu conservele Campbell's pe semne pun, de fapt, laolaltă mai multe vieţi. În postmodernism este foarte la modă să dai diverse citate din consacraţii anteriori, dar putem considera o semi-glumă afirmaţia precedentă. Revizuind, constatam la masă cum viaţa este un autobuz în care te urci la o staţie şi te dai jos la alta; unii merg mai puţin, alţii merg mai mult; unii îşi fac abonamentul scump, alţii de-abia îşi cumpără bilet, iar alţii fac constant blatul - din lipsa resurselor, sau chiar din plăcerea deturnării; unii o fac de promenadă, de loisir, de bonheur, alţii o fac din necesitate, nevoie sau zbatere; unii călătoresc lejer, degajaţi, relaxaţi, alţii încărcaţi de bagaje - de mână, de picior, de minte. Înţeleg că şi cum se face că unele persoane primesc de mai devreme decât altele pietre de cărat în buzunarul efemer - prea puţin spart - până la sfârşit; pietre care arareori ajung să cadă pe drum, pierdute, înainte de a fi lăsate la ieşire.
Acum observam că s-a făcut deja prea târziu pentru scris. Las Pământul necurios să se învârtă, să-şi facă mişcarea de revoluţie şi să crească. Eşti gata?
Uneori mă întreb dacă măcar înţelegi, când doar îngâni afirmativ.

incipit

Noi artistii, voi macelarii, ei ninja! Asa se pune problema. Nici nu stiu exact ce vreau sa spun cu asta, dar prin ea circul circuit si seva. Si, cu siguranta, barda va imparti in stanga si in dreapta, iar taisul ascutit al sabiei va despica fin cel mai subtire fir, in cautarea cunoasterii mijlocii, a intelesului esential nucleu, a aprofundarii, a inserarii sinelui in sensul abstract, doar pentru ca nu se poate abtine, doar pentru ca nu stie cum sa stranga in brate cu caldura solara, de departe mangaietor fara sa sufoce, protectiv, asemeni unei haine invizibile de imparat indivizibil. Si ce vreau sa spun cu asta?! Pai cum, nu este evident, nu? Desigur, pentru ca ti-ai bagat ochiul in gura mea si nu ti-ai ascutit auzul. Desigur, pentru ca nu stii sa urmaresti decat vocea, dar nu-mi vezi picioarele. Desigur, pentru ca nu apuci sa ma vezi intreg, ci doar prin mine, in perspectiva, ca printr-o prisma, in structuri impletite rational-real de timp-afect-efect. Concluzia? nici una mai mareata! Clonarea deformata a cuvintelor, in felul propriu!
Si ninge arzand! Si nu stii in ce naiba de naveta spatiala te deplasezi! Si nu intelegi unde te-nvarti! Si te-ntrebi si cum de se-ntampla ca inca traiesti. Valet nu ai, nici gravitatie; te-au parasit candva demult. Sau, oare, invers sa ma fi uitat vremelnic atunci demult in magicul caleidoscop? Poate Pamantul doar a stat! Dar orisicum, distanta nu se mai masoara-n pasi! Si nici in mamaligi - "imparate, cat e ceasul?" - si nici in batai de aripi firave. Se cantareste in puls bubuind si prelung de urias nestiut, a demizeului suflare calatoare inconjurand si-mbracand faptura usoara.
Ti se pare ca am cusut gresit, asa-i? Ai crede ca ata de la suveica s-a rupt, sau ca acul bate gresit - nu pe loc, cat prea rasfirat. Ai zice ca ma pierd din maneca-n piept?! Ce haina porti tu oare, de nu o urmatesti - si crezi ca doar acea subtire cusatura este cel mai mic liant cand drept il socotesti?
Pauza din creatie...

relicve

[explicaţie]  22.10.'09
o armată de cuvinte mărşăluind
un crez, o sămânţă din om
din spuma albă ca laptele,
doar gandirea mi-e amantă,
gustul mi-e de lacrimi,
dorul mi-e amorf,
torsul mă doare, din sticlă,
şi torc îmbrăcăminte intimă,
urzeală, veştmânt din pâslă,
într-o repezeală lipsită de sărut,
bătută de vânt şi fără de vâslă
într-un brutal lăut,
fără să vreau,
fără să caut,
fără să mă ascut, încercând
să nu mai ascult,
cânt când şi gând,
din gând în când.

- fără titlu, nedatată -
mărite cuvinte, mă-nclin -
iubiţi peste tot în juru-mi
alături,
printre ei mă dizolv şi mă-ncânt -
te-ndură,
tăcerea-mi transformă în aprigul vânt
de-a pururi un somn de iubire,
mă strânge în braţe, mă du în alint,
mă scoate din fire,
mă-nvaţă de mint!

----------
descoperiri şi mai vechi

rămăşiţe din rărunchi

din gesturi răsfirate
şi dintre viscolitele priviri
din amintiri eviscerate
şi gânduri troienite,
naiv copil fudul,
eu te renasc
şi te creez şi te invoc
şi te ridic pe tine,
copilă neuitată
de-o mult iubită nu demult
atrăgătoare vanitate;

eviscerate flori
săruturi adormite
izvor de timpurii fiori
imaginile-mi amintite!

-----------
aproape ca un răvaş, aş putea spune; când mi-am reluat la purtat haina de iarnă am scos un teanc de hârtii mărunt împăturite din buzunarul interior şi le-am lăsat de izbelişte pe birou - datează probabil de cel puţin 4 anotimpuri -, hârtii în care mi-am aruncat fugitiv un ochi acum şi-am descoperit frânturi.

aberaţie

Tot respectul pentru măcelul sufletesc!
Ascult muzică întreruptă deliberat şi asumată de creatorul ei; mă transportă printr-un câmp magnetic ce ascunde frânturi de amintiri, un câmp plin de spice melancolice aplecate - în curbura lor dormind cu dor culori terne, stinse, pastelate.
Măcelul sufletesc este un proces de creaţie, cât şi de formare.
Spre exemplu, ca fotograf, îţi doreşti adesea să captezi exact ce-ţi întâlneşte privirea lăuntrică, să redai cu acurateţe şi fineţe la detalii semnificative nuanţa momentului ce te experimentează. A face dragoste e un proces cumva anevoios şi îndelungat, ce nu se consumă într-o frântură de timp echivalentă cu 1/250. Nu este obligatoriu ca Ochiul să fie pe f 22, cât atenţia trebuie să nu fie blocată pe o anumită diafragma ruginită. În urmă rămâne o imagine, golită de carne, de timp, de şoaptă; rămâne o suprafaţă acoperită cu descompunerea luminii în spectrul cromatic, aproape ca o minciună - de altfel, cum ar putea rodul unei descompuneri să-ţi îngâne întreg adevărul? - ; rămâne întunericul realităţii proxime, ce posedă caracterul ei incontestabil. Să lucrezi cu un aparat digital e ca şi cum ai face sex sportiv cu o neinteresantă, sau ca şi cum ai ţine de mână o prietenă neinteresată. Să surprinzi momente sau să construieşti împreună cu un aparat cu peliculă este echivalentul la a avea o iubită capricioasă: trebuie să fi foarte atent la nevoile impuse şi răbdător cu măsură; trebuie să fi un bun cunoscător dacă ai aşteptări chiar la rezultatul scontat. Trebuie să reglezi amănunţit preludiul şi nici nu poţi vedea imediat rezultatul, precum în cazul unui orgasm grăbit digital. Cu siguranţă pot exista şi destule acte ratate. Developarea este altă poveste. Peste toate astea, se înfăşoară acest trup mlădios cu scanarea negativului. Acolo eşti la cheremul maşinistului să-şi bată joc de femeia ta cum vrea el, să mutileze şi masacreze şi să abereze în voie, chiar dacă încerci să-l trosneşti bine pe merit; plus că uneori maşina nu este destul de sensibilă, pe cât a fost receptorul creator. Aşa se face că din spatele ochiului, din partea dorsală a afectului, a observaţiei şi a sensibilităţii, a predispoziţiilor şi disponibilităţilor, a dorinţei de exprimare, sau a naşterii ideatice şi până la concret, sunt multe hopuri de străbătut şi multe lasă semne marcante, dând cu nesimţire la gioale. Dar există şi mulţumiri; ajungi peste timp să-ţi revezi copiii rătăciţi taciturni, altfel decât îi mai ştiai tu din amintiri, altfel decât ţi i-ai fi dorit, schimbaţi la faţă şi îmbătrâniţi cam ca eroul din "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", iar inima ţi se umple de bucurie - de bucuria experimentului alterat, dar încă sensual - umplându-ţi-se ochii cu ei. Ce-ar putea suplini o profesionistă fără suflet - şi ea limitată într-un anumit concentru al existenţei -, dacă nu doar satisfacerea unei nevoi imediate, dar fără nici un fel de urmare plastică - artistic contorsionantă? Cu tot cu greşeli, cu aberaţii majore cromatice, cu defocalizare, cu mişcare, cu neajunsul necomunicării - a posibilităţii corectării imediate -, 36 de cadre sunt mulţumitoare uneori; nu musai îndeajuns, dar destule. Şi adevărul este efemer!

zvântat periferic

- Olii Orz -

bucurie, argintărie, cofetărie
alergând zemos în frenezie
între punctele de amnezie
şi petunie şi isterie
exerciţii vaste grele şi şarmante
de vrajă şi magie
de-aruncare-n reverie -
aidoma şi relevantă
revelaţie aievea
stând în pantă;
conglomerat adorat de ciocolaterie
de absinterie de alunecări sinuoase
în afara lui Păcat / păcat de nu s-ar fi-ntâmplat
izbitor coborâtor
am schimbat gama, armonia
şi singur ajutat
am cimentat copilăria
mi-am înfrânt şi Visteria
elaborat şi colorat, vast alambicat
firea-fieraria;
am uitat că m-ai fi căutat
m-am uitat neştiutor
cum un doctor m-a văzut
plutitor când s-a uitat
într-o ceaşcă de cafea
m-a examinat;
ameţitor
şi viril şi deocheat
valul de cuvinte carne
mi s-a pus proaspăt
şi organizat covor
sub picior
prelung înalt şi amputat
al hazardului nenăscător
ce-aş fi vrut să-mi frigă iar grumazul
tandru şi mai arzător
bubuind macazul
aspru şi fermecător.
zdravănă idee-n vână
zăngănind zgândărător
istovitor cuptor rotor
cutremurător vindecător
aiurită ordine cu cloroform
volatil şi incolor
fără normă, metrică
şi cu trupul pluriform
într-o altă a+estetică
sărutând o frunte încreţită
rând cu rând
şi gând cu gând nealergând
aleator aligator.

cogitus

Ce mă interesează unde este sufletul meu, dacă oricum nu e la mine?
- Poate merg şi-l iau înapoi...
Ce mă interesează ce este sufletul, dacă oricum nu am unul?
- Poate îmi fac unul...
Ce mă interesează?

...urmează boot-area

monopol emoţional

Asta e o vreme sexoasă.
Când trosnesc încheieturile pereţilor, tocul şi pragul, când şuieră vâtul pe sub uşă, când clanţa uşii întredeschise, uşor crăpată, se izbeşte repetitiv, pendulând static, zâmbesc şăgalnic şi sangvin. Totul este suspendat, imponderal şi încărcat cu tensiuni electro-motrice alungite, sporind afectul, emoţia pe cale să se dezlănţuie. Sunt pe vapor şi plutesc legănat în furtună. Miroase a primăvară, a viaţă (a "excitare nervoasă extremă" - parte din definiţie),  a rezistenţă vitală, a libertate, a aventură, escapadă, naştere; a trupuri frumoase dezgolite (de nimfe şi elfi) - a sâni şi a umeri şi-a falange subţiri, a timide încheieturi precostale, a şold şi-a genunchi rătăcit, a gât frământat, a falus amant şi-a vintre arzând, a tors de torace pârâind astral. Magistral. Înăuntru miroase familiar, a siguranţa statorniciei primare, cvasi încins, a cameră străbună de copilărie ce te îmbrăţişează boem şi sărută ludic tacit. E linişte. Afară, aerul aleargă-nteţit în rafale şi loveşte furios, fluturând geamurile bătrâne dezmorţite din tocul de lemn desenat. Soarele intră în valuri şi iese din nori; primitor mângâie cu căldura braţelor sale subţiri şi prelungi, în timp ce vântul aspru e tânăr hârjonindu-se. În valuri, mă scufund odată cu el şi mă-ntorc. Coroanele copacilor foşnesc şi vuiesc bărbătesc. Vâjâie simţul meu în visul aievea, în viscere. Platonic aprins! Pe fond, respiraţie umedă caldă sacadată şi geamăt languros ne'ncetat. Trupul îmi zvântă mădularul falnic erect. Explozii carnale! Încă nu a plouat cu stropii grei ce-ndoaie arborii groşi, lăsându-i fără de trunchi şi nici rădăcini; nori nu s-au rupt deasupra pădurii înfăşurată-n misterul nocturn, ori a cordulu-i întunecat ce stă neatins de lumina difuză, însă zefirul s-a liniştit, probabil ce ştie că are să vie din urmă-i şi vara. Aştept vijelia cu fereastra deschisă, să mă strângă, s-o absorb întru peştera coastelor ancestrale. Sticlă se sparge în sunet de zob.
Părăsesc bârlogul cald şi trag o bluză pe mine. Subţire, comodă, moale pe interior, ce mai apoi o resimt; miroase puternic-feminin, a galeşă vlagă.
Se va servi şampanie la pahar cu picior înalt.

a cumul atunci

Aş scrie, aş comunica, m-aş trezi.
Aş scrie despre vreme, despre nimicuri trecătoare dar pe care le trăieşti zilnic fără a le da atenţie. Aş scrie despre cum mă ustură ochii şi mă dor umerii, iar limba-mi întâlneşte usturimea în cerul gurii. Aş scrie despre cum aş vrea să fiu îndrăgostit tinereşte, să-mi fie inima uşoară, ca o vacanţă de vară - colecţia primăvară/vară urmată de cea toamnă/iarnă. Aş scrie despre cum n-aş vrea să ştiu câteodată / câteuna. Aş scrie despre dulăpiorul ferecat din străbuni, a cărui cheie de încuietoare ruginită s-a pierdut; probabil oricum nu mai este nimic înăuntru, decât pânze de paianjen şi documente vechi netrebuincioase decât unei inimi slăbite. Aş scrie despre piept şi cutia toracică. Aş scrie despre cum alergam azi dezbrăcat pe câmpurile primăvăratice, proaspăt dezgheţate şi readuse la libertate. Aş scrie despre cum mi-am pierdut subit şi inexplicabil informaţie agonisită într-un îndelung timp - poezii din preistorie şi fotografii din antichitatea spiritului - şi am dormit sincopat în lipsa auzului după ce am ieşit din lunga operaţie de a-i salva viscerele, deşi n-am reuşit să-i repar decât o buză, un deget de la picior, un buric; dar viaţa nu are back-up, sau save, iar alţii pierd viaţă - irecuperabile sunt oricum şi una şi alta, dar în timp ce informaţia mea rămâne ca rezultat, glasul poate oricând naşte iar şi tresări plin de dorinţe, de răspuns, ceea ce-l face de departe mai predispus dorului sfâşietor al celor ce încă-l reflecă din depărtare, imaterial. Aş scrie despre cum am pierdut de atâtea ori şi am învăţat să fiu. Câştigând. Aş scrie despre mine, despre adâncimi lipsite de căpătâi tangibil, despre prăpastia misterioasă, despre înălţimi ameţitoare, despre zbor grăbit şi răbdare, despre aşteptare, despre răspuns, despre imponderabilitate, despre nestăvilite ape clocotind când sunt eliberate, despre nori grei ce nu dispar uneori, despre sensibilitatea unui corp turat puternic gonind cu viteză aprinsă, despre coliziune, despre începuturi, cât şi despre lipsa ocolişurilor salvatoare. Aş scrie şi despre izvoare, uşor explicativ. Aş scrie despre cât de mult îmi plac multe din fotografiile selectate pe care mi le-am salvat în urma diverselor navigări îndelungi, încât mi-aş face un album cu ele, sau mi-aş umple pereţii camerei cu ele, precum un pirat ce se scaldă în comori prăduite - ceea ce ar induce o zumzăială necontenită obositoare unei vieţi dezlegate. Aş scrie despre cum îmi pregătisem diverse postări importante pentru mine istoriceşte menite să apară anterior, pe diverse teme demne de dezbatere, cărora n-am mai apucat să le croiesc aripi prelungi de albatros. Aş scrie că mă întreb pentru cine scriu când nu scriu pentru mine. Aş scrie despre cuplul nesigur tiranie - fâstâceală. Aş scrie despre dorinţe, despre aşteptări, despre expectanţe şi aspiraţii, despre acvariul în care sunt - şi-l conştientizez! -, mai mult scoică decât bun înotător. Aş scrie despre cele multe şi importante care nu se mai isprăvesc şi aşteaptă înghesuite de alte multe şi importante care vin... care vin de la sine, care dau buzna, care dau năvală pe nepregătite. Aş scrie cum, deşi puţin conservatorist şi cu profund respect faţă de formele corecte, culte, literare, nu prea îmi pasă dacă am făcut diverse greşeli (?) până aici - de punctuaţie, de topică, de acord, de exprimare -, dacă totuşi sensul acesta înfăptuit, concretizat, exprimat cu accidente a fost înţeles, asimilat - corect, incorect, personal, generator. Aş scrie "similitudini", doar pentru că aşa mi-a venit acum nevoia. Aş scrie despre "a scrie". Aş scrie despre cum tac; în timp ce scriu. Aş scrie despre desinenţele tăcerii.
Aş tăcea.

Valea Plângerii & beyond the origins

Barba creşte, amintirile se-adună. Barba se mai taie, amintirile se mai uită... dar anii merg doar înainte.
Timpul trece. Nu ştiu când, nu ştiu unde, nu ştiu cum. Îmi dau seama de asta doar când dau peste maldăre de gânduri recurente, de trăiri trecătoare, de sentimente anterioare articulate, exprimate cu vrerea şi cunoaşterea momentului proxim, puse la păstrare - nici măcar alfanumeric sau în vreo altă anumită ordine, ci pur şi simplu cum au căzut din mine atunci când s-au răscopt şi de unde n-au mai apucat a fi mutate - precum nişte insecte în insectar prinse în bolduri. Mormane de grafie! Mai nimic finit: textul nu în carte, nu printat şi legat, sau neadunat - cel care stă scris de mână cine mai ştie pe unde -, schiţele fără urmaşi "pe curat", fotografii răsfirate fără temă sau spaţiu expoziţional care să le înglobeze. Nu mă laud, nu mă plâng; aproape că nu exist... şi totuşi foarte trăiesc, deşi parcă nu trăiesc şi doar exist. Idei peste idei săgetează frecvent o subţire întindere imaculată până o fac ferfeniţă; numai găuri.
Mi se lipesc globii oculari de parte posterioară a craniului. Mă simt numai os. Nu sunt într-atât de muncit, sunt doar obosit! Ascult ceva muzichie deosebită de la o mai veche - deşi nu atât de veche - prietenă - şi nu chiar prietenă, cât că ne întâlnim din depărtări pe un palier cu un statut privat de o înţelegere unitară, care nu se supune timpului omenesc, ci îl descrie prin mijloace specifice. Las sunetul să-mi abunde spaţiul personal, să-l răpună. Sună a ceva medieval, a ceva originar, băştinaş, tribal, puţin oriental, ritmat, cumva complex. Are şi nişte versuri pe ici colo într-o limbă străină şi necunoscută mie; când am primit mi s-a zis că ar fi poloneză. E săltăreaţă din când în când - şi deci, puţin veselă, e şi cam tristă, a jind sfâşietor, mistuitoare; simt că ar fi cu ceva iubire presărată din loc în loc. E adâncă! E glorioasă; precum un festin la palat, între pereţii groşi, între zidurile reci. În timp ce răsună tot mai intens şi se varsă tot mai mult peste corpul meu plutitor, încet încep să simt din neant cum mă năpădeşte o teamă, precum un muşuroi nesfârşit de furnici, precum noroiul scurgându-se rostogolindu-se peste mine; o teamă lentă de moarte. De parcă n-aş fi trăit niciodată până acum, de parcă n-aş fi gustat; de parcă nici n-aş ştii că deja a-nceput! Grandios mă striveşte, cum se despică pământul în calea stropilor grei de ploaie de vară, de parcă aş fi un ticălos şi un laş. O vastă paletă, dar care culoare?! Atâtea cuvinte, dar cum să le-alegi?! Nu am habar, cum toţi ceilalţi privesc cetatea!...
Fi-voi aşa cum ştiu mai bine a nu fi. Până (când) nu voi mai fi.