curativ

E o seară în care să fiu tot mai îngrijorat. Aş fi vrut iniţial să zic că de viaţă - şi nu, nu de greutăţile sale! -, dar nici măcar, cât de Existenţă. Simt toate cele patru anotimpuri pe care le cunosc într-o singură noapte. Sentimentul austerităţii contemporane împletit cu zumzăiala hormonilor primăvărateci. Nimic dinamic, dar nimic astenic. Sau invers? Prin urmare, sunt îngrijorat de existenţă, cum spuneam: de viaţă şi moarte, de sens şi nonsens, de iubiri şi neiubiri şi mai ales de foste iubiri, de cromozomul XX şi cel XY, de anii parcurşi, de timp şi de clipe trecute şi viitoare, de înfaţişări şi esenţe. De parcă aş fi vreun păstrător delegat, un protector însărcinat! gata să aibă un atac de panică datorat surescitării. Nici nu afirm, nici nu întreb; pur şi simplu tremur în puncte de suspensie. Îngrijorat de revelaţie şi necunoaştere, de activul pasiv ca formă a verbului trăirii, de pauză şi contrapunct. Şi-aşa îmi zoreau celulele formatoare şi nucleii generatori prin organism, prin fiinţarea mea telurică, materială, când am văzut pe biroul vecin cd-ul vechi cu Jean Michel Jarre! o consumată iubire a părinţilor mei, întru mine. Un exerciţiu de complementaritate, un cumul de plus şi minus, o funcţie copulativă între feminin şi masculin. Un singur rezultat. Un răspuns care îşi râvneşte rădăcina pătrată. Palma care caută să-şi înţeleagă degetele îndepărtate. Picioarele care-şi caută Originea. Aş zice că nu există o fostă iubire, căci unesc polii din timp în timp deşi nu pentru mult timp.
Mă liniştesc încet cu fiecare cuvânt, căci mă adun rând pe rând şi nu mă divid cu Necunoscutul precum înainte, stropind sămânţa nestării sădită pe nevăzute.
Pe drum spre casă observam cum nu există decât două sexe. Cu variaţii în gen, desigur, dar doar bărbaţi şi femei. La masă constatam cum viaţa e ca o cutie de conserve; iar lucrările lui Warhol cu conservele Campbell's pe semne pun, de fapt, laolaltă mai multe vieţi. În postmodernism este foarte la modă să dai diverse citate din consacraţii anteriori, dar putem considera o semi-glumă afirmaţia precedentă. Revizuind, constatam la masă cum viaţa este un autobuz în care te urci la o staţie şi te dai jos la alta; unii merg mai puţin, alţii merg mai mult; unii îşi fac abonamentul scump, alţii de-abia îşi cumpără bilet, iar alţii fac constant blatul - din lipsa resurselor, sau chiar din plăcerea deturnării; unii o fac de promenadă, de loisir, de bonheur, alţii o fac din necesitate, nevoie sau zbatere; unii călătoresc lejer, degajaţi, relaxaţi, alţii încărcaţi de bagaje - de mână, de picior, de minte. Înţeleg că şi cum se face că unele persoane primesc de mai devreme decât altele pietre de cărat în buzunarul efemer - prea puţin spart - până la sfârşit; pietre care arareori ajung să cadă pe drum, pierdute, înainte de a fi lăsate la ieşire.
Acum observam că s-a făcut deja prea târziu pentru scris. Las Pământul necurios să se învârtă, să-şi facă mişcarea de revoluţie şi să crească. Eşti gata?
Uneori mă întreb dacă măcar înţelegi, când doar îngâni afirmativ.