Barba creşte, amintirile se-adună. Barba se mai taie, amintirile se mai uită... dar anii merg doar înainte.
Timpul trece. Nu ştiu când, nu ştiu unde, nu ştiu cum. Îmi dau seama de asta doar când dau peste maldăre de gânduri recurente, de trăiri trecătoare, de sentimente anterioare articulate, exprimate cu vrerea şi cunoaşterea momentului proxim, puse la păstrare - nici măcar alfanumeric sau în vreo altă anumită ordine, ci pur şi simplu cum au căzut din mine atunci când s-au răscopt şi de unde n-au mai apucat a fi mutate - precum nişte insecte în insectar prinse în bolduri. Mormane de grafie! Mai nimic finit: textul nu în carte, nu printat şi legat, sau neadunat - cel care stă scris de mână cine mai ştie pe unde -, schiţele fără urmaşi "pe curat", fotografii răsfirate fără temă sau spaţiu expoziţional care să le înglobeze. Nu mă laud, nu mă plâng; aproape că nu exist... şi totuşi foarte trăiesc, deşi parcă nu trăiesc şi doar exist. Idei peste idei săgetează frecvent o subţire întindere imaculată până o fac ferfeniţă; numai găuri.
Mi se lipesc globii oculari de parte posterioară a craniului. Mă simt numai os. Nu sunt într-atât de muncit, sunt doar obosit! Ascult ceva muzichie deosebită de la o mai veche - deşi nu atât de veche - prietenă - şi nu chiar prietenă, cât că ne întâlnim din depărtări pe un palier cu un statut privat de o înţelegere unitară, care nu se supune timpului omenesc, ci îl descrie prin mijloace specifice. Las sunetul să-mi abunde spaţiul personal, să-l răpună. Sună a ceva medieval, a ceva originar, băştinaş, tribal, puţin oriental, ritmat, cumva complex. Are şi nişte versuri pe ici colo într-o limbă străină şi necunoscută mie; când am primit mi s-a zis că ar fi poloneză. E săltăreaţă din când în când - şi deci, puţin veselă, e şi cam tristă, a jind sfâşietor, mistuitoare; simt că ar fi cu ceva iubire presărată din loc în loc. E adâncă! E glorioasă; precum un festin la palat, între pereţii groşi, între zidurile reci. În timp ce răsună tot mai intens şi se varsă tot mai mult peste corpul meu plutitor, încet încep să simt din neant cum mă năpădeşte o teamă, precum un muşuroi nesfârşit de furnici, precum noroiul scurgându-se rostogolindu-se peste mine; o teamă lentă de moarte. De parcă n-aş fi trăit niciodată până acum, de parcă n-aş fi gustat; de parcă nici n-aş ştii că deja a-nceput! Grandios mă striveşte, cum se despică pământul în calea stropilor grei de ploaie de vară, de parcă aş fi un ticălos şi un laş. O vastă paletă, dar care culoare?! Atâtea cuvinte, dar cum să le-alegi?! Nu am habar, cum toţi ceilalţi privesc cetatea!...
Fi-voi aşa cum ştiu mai bine a nu fi. Până (când) nu voi mai fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu