greierele vs. furnica

      probabil ca celor care reusesc sa aiba un spirit cat de cat ca de sarbatoare in tot restul timpului, bucurandu-se de una sau de alta, mai mult sau mai putin marunta, a vietii, nu le este dat sa savureze prea tare ocaziile speciale, datile general acceptate ca fiind date sa poti respira, constientiza si te bucura; ca un fel de persoana opusa al fericitului standard de Craciun, cred, care viseaza cand e de lucru si transpira cand e de savurat!

      cand eram copil, de Craciun eram pierdut cu orele pe-afara, infofolit bine pana peste nas, de mi se vedeau doar ochii, la jocurile zapezii. ne dadeam cu sania, ne dadeam pe ghetus, ne bateam cu bulgari de zapada, faceam cazemate, faceam oameni de zapada, ne sapuneam si stateam afara pana cand ne inghetau picioarele, ne degerau mainile si nu ne mai simteam sub nici o forma fata, cum probabil toata lumea facea / a facut si stie. atunci intram in casa. acolo era cald de la cat s-a gatit, mirosea apetisant, irezistibil a mancare calda si gustoasa prin toata casa, bucatele se insirau pe masa si oamenii se agitau de colo colo cu voie buna. desi imi pare asa acum, nu e un basm; probabil ca oamenii mai erau si stresati din cand in cand, dar nu pregnant. curatenie nu mai stiu cand se facea, dar lucrurile se aratau ok, nici deranjant, nici ingrijorator, nici eu mai stiu cum altfel decat pozitiv. nu aveam nici un stres legat de existenta, altul decat cel legat de temele de vacanta probabil, care oricum urma discret sa-si faca prezenta dupa sfintenia zilelor. intram in casa cu crusta inghetata si turturi la nas, dar cu miezul plin de caldura prietenilor si jocurilor si petrecutului prelung in alergaturi, chiote, rasete, descoperiri, cunoastere, apropieri si tot asa. ma dezmorteam bine si probabil incepea impodobitul bradului. in familie. propria familie. globuri, globulete, noi, vechi, intregi, usor incomplete, sau cu mici lipsuri, cu sclipici sau fara, uni sau multicolore, cu valori sentimentale speciale sau proaspat achizitionate/cumparate, globuri cu desene, bomboane, beculete, beteala, varful; mirosul de brad! mirosul care-ti spunea unde esti in timp si-ti oferea cadou trairi puternice ale anotimpului rece. apoi, seara tarziu, plecatul cu colindul: am fost si in grup - 2, 3, 4, am fost si singur, depinde cat de bine ma aveam cu prietenii in ultimul timp sau cat de tarziu puteam iesi; am fost si cu prieteni buni, dar si cu persoane mai putin apropiate sau cunoscute, in unele cazuri. desigur, acum imi dau seama, mai probabil e sa fi cantat fals si turuit, neimpresionati si sa ne bucuram mai putin cand chiar primeam nuci, mere, portocale sau alte dulciuri, mai putin decat bani, dar era interesant (cel putin pentru mine) cand oamenii ne pofteau chiar in casa, in hol sau in sufragerie sa-i colindam, sa le cantam, sa le uram, sa le oferim si conferim buna-dispozitie si dragut, sau placut, cand inainte de despartire ne imparteam bunurile ce ne-au fost oferite. intr-un an chiar am fost si serios dezamagit si intristat, caci am fost furat, nu atat de bani, cat de un obiect cu puternica valoare sentimentala, de catre un necunoscut colindator cu care nu mai stiu cum de-am ajuns sa ma perind intr-o noapte. un ou de carton, din doua bucati, care se deschidea la mijloc si pe care-l luasem cu mine sa-mi tin in el ce mi se da, nu mi-a fost dat sa-l mai revad. cu greu, mai mult decat ce au facut si-asa!, nu cred ca ar fi avut - sau putut - ce face ai mei sa ma faca sa trec peste asta si sa-mi indulceasca despartirea neplanificata si neprevazuta. dupa noaptea de Craciun, urmau cadourile frumos impachetate, gasite sub brad. surpriza de dupa mijirea diminetii, a zorilor cetosi si indepartati, care si-asa pareau si apareau fascinanti, ca o surpriza, cand toata lumea doarme inca si intimitatea pluteste firesc si insesizabila varstei prin toata casa cufundata in liniste si spatiu nemiscat! doar luminitele ce mai clipocesc dinamic, nedormite. o noua jucarie, un nou obiect propriu-ti, sa-ti poarte inscrisa fiinta, viitoarele amintiri, un nou set de informatii de asimilat, o noua placere, noi activitati, noi legaturi cu cei dragi si tot asa, extins in cateva clipe dupa ruptul ambalajului cu entuziasm nestavilit sau despachetatul meticulos pentru arhivare! si tot asa cu Craciunul, cu joaca, cu prietenii, cu familia, cu vizitele pline de agitatie euforica, cu discutiile adultilor in care eram prinsi, sau din care eram exclusi cu tact, cu sarbatorile, cu iarna, cu copilaria!

      acum, in prezentul meu actual, zilele de sarbatoare vin infasurate intr-un nor de cinism si stres si griji si temeri si analism filosofic, social, cultural, existential si alte tacamuri necesare unui om sa poata servi ceva profund cand pofteste mai cu foame. si, cand aleg special cuvantul "infasurat", inseamna "in straturi", atat temporale cat si de intensitate, adica de cu zile inainte de soroc si pe crescendo pana la apogeu si declin cu subtile ecouri rasfirate pe ici colo cand si cand. o intreaga orchestra ar fi necesara sa poata ilustra cu acuratete triumful emotiilor si intrebarilor si nesigurantelor! sentimentele concentrice incep sa-mi dea tarcoale inca cu saptamani, spre luni, inainte, strangandu-se tot mai puternic in jurul miezului cerebral, mai concentrate, mai intense, intai doar ca niste semnale luminoase, sa zicem, iar in final adevarati pumni profesionisti sa te lase KO. desi strivit sub prezenta puternica a privirilor instantei constiente inca de dinainte, cu zile bune, abia in ultimul moment de rasucire, pe 23 si 24 am facut ordine prin casa, captiv intr-un labirint al disperarii si haosului relaxat in forma lui naturala, nealterat. un cimitir! una, alta, bla bla, tac-pac, fleosc-pleosc: lucruri si-au schimbat locul si prin urmare si traiectoria metafizica, dar macar praful si valatucii-oite au disparut pe bune! am facut si bradul intr-un rau tarziu, intr-o doara procedurala, care nu miroase a cetina - de fapt, nu miroase a nimic -, oricum nu se scutura, e din plastic, e din comert, desi oricum ar fi fost din comert si nu a vazut cadouri sub el asezate cu grija, decat in anii precedenti cred, la proprietarul sau de drept. dar macar n-am ascultat cum se taraganeaza lerul intre ce e sau ce nu e si nici fermecatoarea voce a lui Fuego; doar morbiditatile si vocea festiva si sinistra a Adei Milea incearca sa ne incalzeasca spiritul asa cum se cuvine. cand totul oricum pare fara speranta, imi dau seama inca o data ca n-am reusit sa iau cadouri, iar atentii n-am apucat sa fauresc cu drag. trei colindatori ne-au vazut usa deschizandu-se si chipurile pline de sarbatoare si ne-au dat la moara un colind sincopat - trei, de fapt, la cererea insistenta a publicului cu urmari usor moraliste - cam ca in calusei: start, sus, jos, sus, jos, stop si de la capat. desi nici ca as face vreo schimbare radicala, parul mi-e nespalat, talpile-mi sunt negre, unghile lungi si tot negre, barba mi-e netunsa - nici nu indraznesc sa zic "nearanjata"! - rasfirata ca o jungla, interesul mi-e aproape de disparut si transcend in sfintenie, canonizandu-mi starea interioara si forma materiala actuala. si intr-un impas de moment, simt! si ma gandesc ca nu e totul pierdut inca, as mai putea face, desi tarziu, ceva minor, macar de gest, din principiu salasluind solid prin vreun ungher neatins inca de boala; as putea da un semn de viata, chiar si slab, firav, discret, insignifiant, aproape neobservabil, cam cum imi trimite mie organismul meu cand se apropie cu doua luni sarbatoarea. mi se pare stupid, inutil, si oricum tardiv deja sa sun si sa zic, sa urez doar "Craciun fericit", monoton, monosilabic, prestabilit si cu vointa unui om muribund peste toate astea. si atunci refuz; refuz orice. refuz a ma mai gandi cine este si cine nu este singur de Craciun, cine se simte sau nu se simte si cum se simte si de ce si ce-mi sta in putere sa fac in legatura cu asta, la parinti, la apropiati, la prieteni, la persoane dragi, la cei cu care oricum nu ma aud decat o data pe an si ma vad o data la doi, la cei care au nevoie, la cei care asteapta, la cei care nici macar nu se asteapta, la cei care s-ar bucura, la cei care m-ar invita, la cei care mi-ar oferi, la cei care petrec intim sau la cei care petrec printre straini, la cei care nu petrec deloc, la cei care totusi mi-au urat, la toata lumea; la nimeni... si tot sunt convins ca am mai uitat acum, omis, dintre cei la care m-am gandit, macar pentru o clipa si nesarbatoresc si degeaba in noaptea de 24. ma scufund, tot mai adanc, uitand cum se respira, pana ce in final nu am ce face decat sa adorm, sa dispar de tot, sa uit, iar apoi sa ma trezesc recompus in forma altcuiva. si sa astept cu nerabdare sa retraiesc experienta curand, caci urmeaza anul nou. "cutare, psihologia crimei", film serial, mi-a umplut sufletul de evlavia ce-mi lipsea anul acesta.

      ma intreba cineva zilele trecute, cu un usor zambet strengaresc, daca imi place Craciunul, in timp ce altcineva imi zicea de "feliz navidad", invocand si restul paletei fonice sarbatoreasca promovata alaturi de sau ca o haina magica pentru un zdravan shopping cu un usor dispret de anticonsumerist; de parca aia ar fi singura mea problema, feliz navidad. macar sa fie aia cea mai mare! le-am raspuns, succint si usor eronat, doar ca nu mai e ca atunci cand eram copil, inexact, incomplet, nesugestiv pt complexitatea situatiei si privandu-i involuntar de aceste detalii sordide.

umanul se adună

       la patru ace, sunt un demizeu! sunt un demizeu narcisist la patru ace. "dă-l dracu' pe dumnezeu" şi dă-l dumnezeului pe dracu' n-am auzit ieri ieşind din gura maimuţicii musculoase când nu mai aveam glas de la explicaţiile interminabile pe 'repeat' (şi nu puteam emite decât un gîjîit sincopat). dar sunt ca un burete când tac; nişte mici spaţii gonflate lăuntric mă texturează, nişte nano vinişoare perplexe se întind prin întregul meu trup şi se încâlcesc în gheme-galaxii de spaţiu negativ, constituindu-mă, nişte găuri negre se deschid absorbitoare către alte spaţii deschise către alte spaţii şi găuri de vierme interstelare sunt accente transcendentale pe o aurora boreală pretutindeni existentă, materia fiinţei mele. şi dintr-o dată, în valuri de gânduri şi idei, de expresii corporale, de posibilităţi, de frumos expandat inexplicabil, indescifrabil, pur prezent, de ritm trupesc sacadat sau fluid, alternând fluent cu graţia universală din firea lucrurilor, toate spaţiile sunt inundate până se revarsă peste şi mă umplu cu acest flux spre viitorul reflux până peste poate şi întreg cosmosul îmi îneacă făptura într-o clipă pulsândă scurgându-se înainte şi înapoi, explodând şi mai apoi spre înapoi implodând cu un scurt respiro infim. devin topit şi contopit şi toropit şi cotropit, robit şi infinit şi mărginit, suprasemantic investit. pentru o secundă atemporală.
şi respir! şi simt că respir.

recurenţă, care nu e reverenţă

Vreau sa-mi capitonez peretii albi ai camerei cu emotii, cu stari, cu actiuni, cu plasmuiri, cu o amorsa-amorfa care sa ma distraga discret de la activitatea odios de plicticoasa si solicitanta psihic pe care o intreprind in sila, asa ca, pt ca nu am la ce muzica sa dau drumu sa-mi umple golurile, ascult radioul care, intamplator, e pe rock fm. ...Muzica adoloscentei, doar asta imi poate fi concluzia! si, cu siguranta, nu doar a adolescentei mele, ci si a altor generatii care au avut timp destul sa-si atinga o stare de serenitate dupa ce au depasit tumultumul pueril al vremurilor tulburi ale pubertatii, caci atat de vechi si clasice si consacrate sunt piesele - led zepp, dire straits, nirvana, queen, rhcp, u2 si altele nelipsite din recuzita sau repertoriul oricarui tanar chinuit de varii emotii si intrebari specifice conditiei umane extinse varstei fragede.

Pe nesimtite se integreaza in spatiu. Runaway train (Soul asylum) mi-a fost predat, ca o stafeta, ca o legenda, ca o mostenire straveche cam pe cand aveam varsta de 16 ani. De fiecare data cand il aud de atunci ma cuprinde o poveste subtila si nedefinita, o vaga nostalgie, la fel cum probabil trebuie sa fi cuprins, ceva mai intens doar, pe posesorul de drept.

Si (acum) stau la geam, privind peste balcon prin intunericul serii la blocul de vis-a-vis cu lumini aprinse la diverse etaje prin diverse apartamente prin care stau diversi necunoscuti si la oamenii care merg pe trotuar nu stiu unde si la toate masinile care trec aiurea in impresia mea si parca m-as uita in gol si totusi parca nu, caci parca imi mai cauta ceva atentia inca, un mic detaliu semnificativ care sa intoarca totul pe dos si sa schimbe configuratii nu pentru totdeauna, dar macar sa dea startul maratonului in care sa-ti pierzii inima in urma, sa-ti arda plamanii, sa-ti sara dintii, sa-ti rupi picioarele, sa ti se usuce limba, sa ti se faca ochii pulbere si fum in miscarea accelerata, in amploare, in importanta momentului unic, discrepant, frapand, dislocat prin calitatea sa superioara a vietii pulsand accentuat.
M-am mai surprins gandind asemanator cu ceva ani in urma; anume ca e acelasi geam de la care ma uitam in acelasi fel si la 16, apoi la 18, apoi la 20, chiar si la 24 si tot asa pana azi, cand pentru farama asta de timp in care ma rup de context, de activitatea anterioara, realizez ca e ceva recurent si probabil nelipsit fiecarui an comportamentul asta - e aceeasi usa de balcon, acelasi peisaj, aceeasi plonjare cu privirea intr-un gol miscator si oarecum acelasi eu, doar diferente de ani, sau suma, in final.
Exact cum ii spuneam sora-mei recent despre calatoritul pe jos din punctul A in punctul B in toiul noptii, stiind cat iti va lua sa faci drumul si senzatia pregnanta de inconsecventa odata ajuns la destinatie, pe drum fiind perfect constient de efortul ce urmeaza depus, iar in final intrebandu-te unde si cum a disparut totul miraculos, cum a trecut, cum s-a transformat totul pe nesimtite parca, in lipsa instantei primare in nota careia s-a parcurs sau avea sa se parcurga traseul, infaptuindu-se procesul de trecere, de transformare, concluzionand ca niciodata nu vezi timpul trecand, efectiv, concret, desi esti constient de existenta sa, sau de urmarile sale, mai corect, de efectele vizibile, cuantificabile, masurabile. Nu e cel putin ciudat sa stii ca e mereu cu tine, ca nu lipseste nici o clipa, sa-i vezi "atingerea" in toate in jurul tau, oricand si cu toate astea sa nu-l poti vedea niciodata pe cel, ceea ce numim in lipsa-i concreta/materiala, timp - "prezent doar in spirit", daca pot spune :) ?

Pentru prima oara, dupa atata timp... si nu doar timp, sec, cuantificabil in unitati de masura si notatii, cat transformari de stare si sigurante lasate la sol si fortificari de spirit ce i-au survenit trecerii, imi pun problema... ca, de fapt, nici nu stiu ce semnifica piesa asta pt. ea; mai mult decat atat, realizez ca se poate ca si ea la randul ei s-o fi primit ca o stafeta, sau chiar mai mult sa fi fost vreo veche naluca proprie/personala adusa intre noi pe furis, ca vechea garderoba in casa noua, sau ca lada de zestre la maritis, sau ca un cufar tarait in secret pe intuneric prin camerele castelului inca nebantuit, inainte de vreme.
Pot spune ca azi ma intriga cum de am primit - si inca sarguincios! - ceva ce nu am inteles (niciodata)... si atat de subtil, discret si direct! Dar, in fond, nu se intampla la fel cu toate, sau cu cele mai multe importante: cultura generala, obiceiuri, iubirea, gusturi, educatia, limba etc? cine le-a-nteles pe toate astea cand le-a primit? si cum le duce fiecare in parte in sine mai departe in nestire!... si le da mai departe fara a-si pune problema.  (...si nu in ultimul rand, cine mai intreaba, cand e sa primeasca?)

ANABIÓZĂ s.f.

EU: ma incearca un profund sentiment coflux, un sincretism de emotii emergente, o simbioza de somn(olenta), vise, sex, arta, magie, placere sedimentata rational pe termen lung (hilar, nu? imi imaginez!). sunt pe trip. hipnotic. ma batai si ma zbantui. ma zgaltai, ma desprind, ma desfac, ma topesc in universul imediat apropiat. ma contompesc cu spatiul tangent. sunt un shaman modern, urban, contemporan. sunt cimentat. ochii ma ustura, iar ceata din miezul lor este hedonista. imi vin in minte, rand pe rand, numele tuturor fetelor pe care le cunosc, tuturor prietenelor cu care vorbesc, mai vorbesc, nu mai vorbesc, nu prea vorbesc, oricum n-am prea vorbit, sau cam asa ceva. o lista lunga de nume - desigur, nu ca un cont de facebook - pe care de ce as priva-o de numele masculine?! toti prietenii, amicii, persoanele de sex masculin care au trecut de etapa de figuratie in filmul existentei mele. nume peste nume, nume care reprezinta oameni, oameni care determina sau denota constante in mintea mea, printre concepte si emotii, in unitati de timp, chiar daca nu in contact permanent. vectori vii cu intreruperi. vectori umani reluati cu schimbari care s-au produs in timpul de pauza. sincronizari. relatii inexplicabile, in afara normelor de definire, nuante aparte, contexte, urmari, trairi extracotidiene. fiintari unice de relationare si totusi firesti. de la copii, la adulti, la batrani, pe perioade indeterminabile de timp, poate chiar lungi. "cunoscut/a", "amic/a", "prieten/a", "coleg/a", "vecin/a", "iubit/a", "bff", "mentor", "concubin/a", "partener/a", "sot/ie", "amant/a", "protejat/a", "ex/a"! cine-s toti oamenii astia? cum? unde, de unde? in final, care-i diferenta intre ei, cand esti in copac si n-ai scara?

eu:
- te stiu din copilarie, dar ne auzim o data la 5 ani si-atunci de-abia ne intelegem in conceptele vorbite.
- te stiu din copilarie, te-am vazut crescand si acum te ascult contorsionandu-te in fata dorintelor noi.
- ma stii de 8 ani deja si tot ordine imi fac si tot desenez si da, probabil voi intarzia la nunta ta, daca voi fi chemat.
- ne stim de 6 ani deja - iti vine sa crezi? - si luam contact o data pe an sa-ti zic la multi ani in anonimat.
- sunt 10 ani deja de cand ne-am cunoscut intamplator si ne-am petrecut prin viata cu atatea intreruperi si inca ne auzim din timp in timp cu acelasi drag si atat si poate putin mai mult, dar totusi doar atat.
- ne stim de 13 ani si-am trecut prin multe impreuna, iar acum de-abia ne auzm de doua ori pe an si-atunci suntem nu foarte departe de opusi, pe cat de aproape de la fel.
- te stiu de 6 ani (cred) ca m-ai vazut pe strada, ca te vazusem inainte si nu ne-am inteles prea bine, dar uite, ne-ntelegem foarte bine, dar ne vedem - chiar, cand? - si cand.
si tot asa...

Eu: ...si poate totusi diferenta e inscrisa in ce-ti propune fiecare, cand o face, sa faci de-acolo, din copac, sau in scara cu care vine fiecare, daca are, daca vine...

despre amintiri, pe larg

   nu am adoptat recent o filosofie necrofila doar din placere, sau in urma vreunei contorsionari a psihicului sau din vreo deviere a sinelui dinspre fortele incarcate pozitiv din lume, dar mi-este dat sa constat ca evolutia isi are inscrisa semnul mortii. departe de a incerca sa fiu mistic sau de a da conotatii sau vreo nota de cult morbid! pur si simplu, remarc!
   evolutia de la copilarie la faza de adult se realizeaza cu sfarsirea celei dintai si, poate, pastrarea doar a unor amintiri legate de aceasta. trecerea timpului face dintr-un om, prin diferite procese (evolutive presupun), sa ramana doar un corp fizic intert, iar mai apoi elemente dezmembrate (de origine osoasa) ce-au alcatuit sau sustinut respectivul suport pentru natura metafizica a fiintei vii si pe langa, cel mult, amintiri diverse cu incarcaturi emotionale diverse despre acel om. pasii evolutiei lumii (dpdv stiintific si social, in care se subscriu, desigur, tehnologic si psihologic) au facut ere intregi sau etape ale egoului launtric uman (in structura sa cu toate obiceiurile sau credintele sau formele de dinamism conceptual) sa se asemene copilariei, au lasat omul primitiv in urma (cu propriile-i cunostintele despre mediul inconjurator, sau toate ritualurile, temerile si placerile sale, intrebarile, cautarile sau cătările/cauzele - expectante, asteptari, rezolutii, scopuri, idealuri, teluri) deconectat, dislocat, rupt de omul contemporan in vreo incercare de contact, accesibil doar prin amintiri (nesigure, incerte, distorsionate, interpretate, ajustate) sau semne discrete relevante doar in masuri moderate. cum, probabil, a facut si el, in acceptiunea unei teorii evolutioniste, lasand in urma forme primare de viata, unicelulare ce-au ajuns in timp sa-l compuna. in sine habitatul sau aproape ca este o amintire, desi cred ca nici un contemporan de-al meu s-o mai aiba (sunt constient ca topica lasa de dorit, dar nu ma lasa inima s-o schimb!). am urmarit curand un film (documentar, s-ar numi el ca gen) in care ni se prezentau premisele unui om nou, evoluat, intr-o versiune avansata, chiar superioara, intr-o forma de prezentare in simbioza cu natura tehnologica; un alt salt maret mai departe de prima structura vie, oricare o fi fost aceea. o noua epoca, precum migrarea pe o alta planeta, sau asemeni trecerii de la virginitate la "activ sexual", ca abandonarea unei varste pentru un numar mai mare, ca izolarea intr-un castel de spatiul ce-l inconjura, ca a da viata, a primi viata, a vietui vs. a te sfarsi, ca a-ti aminti vs. a nu stii! atat cat se poate, in nuanta unei schimbari categorice si ireversibile. desigur, cu perioada de trecere si adaptare si zone tampon si structuri hibrid aferente. intuiesc ca daca intr-adevar se va ajunge acolo (si in fond si la urma urmei de ce nu?), omul, cum il cunosc eu astazi va ramane o relicva, o insemnare, o consemnare, o treapta parcursa deja dintr-o scara, poate un caz de cercetat la vreun moment dat, o alta copilarie depasita, un fel de lb latina acum sau altele inaintea ei.

   ma-ntreb, nu sunt deja, oare, vreo amintire? poate vreo cognitie neclara, distorsionata, fragmentata, neinteleasa, codata indescifrabil, incompleta a vreunui foarte indepartat succesor? si, daca as fi,... si daca as iubi...

------------------------
"sufletul tau e al meu; mi l-ai dat cand te-ai divizat si mi l-ai dat cand te-ai contopit cu restul, cu-ntregul inconjurator, mi l-am luat, ti l-am luat. il voi da mai departe, candva, poate cuiva."

o lume sterila

am auzit mai demult un critic de arta britanic, nu stiu daca doar conservator sau caustic, afirmand incisiv ceva despre artisti. nu am fost doar de acord cu el printre gandurile mele, la fel cum nici nu l-am contrazis si nici nu m-am abtinut de la vreo analiza; pur si simplu am ocupat toate cele trei pozitii simultan:pro, contra si abtinere.
stateam de curand si reflectam si constatam. poate avea dreptate. probabil ca artistii se ard mai des; poate pt. ca se joaca cu focul constant, poate pt. ca n-au incotro, poate pt. ca nu au resursele necesare sa-si acopere arsurile prin operatii estetice, poate chiar le place asa. si, mai departe, prin forte artistice si prin fler filosofic, prin gust de interpretare si deturnare a mediului comun si-a oxigenului locativ, prin dorinta, ajunsi sa creada asta, incearca sa convinga lumea despre cat de bine, interesant, altfel sau pacifist ar fi daca am transforma focul in apa, daca totul ar fi apa, fara pamant. desigur, ar fi altceva, nu pot sa neg - mi-as dori ca macar o data sa sorb acel aer, sa-mi umplu plamanii, desi poate ar fi ultima data - , dar trebuie sa recunosc ca daca n-ar mai exista foc, cu ce ai putea pregati o masa gustoasa, diferita de fructele si legumele simplu culese!
si totusi... :)

prenume de text

     Noaptea! De cand lumea si pamantul, mai mult decat doar o faza din zi sau o perioada dintr-un ciclu de ore sau o etapa din viata unui om, un univers complex, aparte, distinct ; o stare! Diurn vs. Nocturn, o lupta eterna intre doua emotii, intre doua firi ce se intalnesc foarte rar si doar in punctul in care de unde se termina una incepe cealalta. Straine una de cealalta precum o calugarita de viata de noapte! „Viata de noapte”! N-am auzit niciodata „viata de zi”. Poate doar uneori de „viata de zi cu zi”. Parca din start cea din urma este ca o batista pe care o tot folosesti si o pui la loc frumos impaturita in buzunarul de la piept, fara insa a o spala niciodata pentru ca pur si simplu uiti de fiecare data pana cand ai nevoie urgenta de ea, in timp ce prima suna atat de incitanta, cu gust suprem, cu mreje puternice, cu stil si personalitate, periculoasa cat sa atraga, plina de dopamina, serotonina, dimetiltriptamina sau alte ina.

     Ma intreb daca toata lumea isi duce viata de noapte la fel. Dar imi dau seama ca desi o experimenteaza toti, nu toti o traiesc asisderea. Unul se plimba printre blocuri si aude, prin geamul deschis larg, cum 4 persoane de 2 sexe diferite, cate doua din fiecare in parte au o seara distractiva la etajul 4; unul isi joaca toate cartile personalitatii sale, danseaza pana la lesin, soarbe tacticos din pahar si radiaza in clubul high-class asemeni lui buddha in nirvana pana cand agata gagigicle pe care a pus ochii de cand a intrat si poate continua cu urmatoarea etapa a noptii in particular ; unul bea cu amicul sau natang la bomba din colt a cartierului, care nici macar nu e o bomba ci doar o pocnitoare, caci nu e o bodega ci un magazin si de fapt ei stau pe o banca printre boscheti ; unul bate la picior ulite de tara care miros a fan si a balega si a stele presarate peste el ; unul ii face un sex oral prietenei sale ce sta intinsa lasciv pe trunchiul copacului scortos, cu pantalonii scurti in vine, cu picioarele desfacute, cu mana coborata, cu degetele tandru departandu-si labiile pofticioase – poate dupa ii va seduce ea lui trupul cum o face el ; unul trece pe bicicleta pe langa ei in drum spre casa, caci copacul era, desi umbrit, aproape de marginea drumului ; unul se uita la un film banal cu aceeasi poveste veche si obosita, cu aceeasi actori fara traire, cu aceleasi replici rasuflate ; unul il citeste pe kant si se crede demizeu ; unul plimba canalele la televizor pana da peste postul pe care nu stia ca-l are, ala cu organe sexuale in imagini HD, absorbindu-se reciproc printre gemete ragusite si uita sa mai schimbe postul ; unul ajunge acasa obosit si, pentru ca nu tine post pentru ca nu-l intereseaza pentru ca nu merge la biserica, trebuie sa-si faca repede ceva de mancare, caci s-a inchis shaormeria de peste drum; unul bea cafea, ca trebuie sa predea a doua zi blestemarul ala de proiect ; unul sta pe chat si viseaza cu ochii deschisi, cu ochii lui mari de „never in a relationship; ever!” status ; unul pur si simplu doarme si viseaza… frumos, desi nu stiu daca platonic sau foarte non-platonic ; unul isi citeste jurnalele vechi pline de mirare, de suspine, de dor, de ura, de iubire, de membre amputate, de echilibristica, de iluminare, de carcei sociali, nu musculari ; unul isi scoate muiat de o implinire boema un disc de vinil din colectia sa adorata si cu un extaz tacit in oase aseaza capul pick-up-ului pe placa, savurand fosnetul acela aparte de inceput, inainte de a se aseza comod in fotoliu sau preferat care, exact ca-n decorul acela cliseu, e sub o lampa inalta cu picior si abajur ; unul isi pune costumul de cosmonaut, caci trebuie sa iasa in spatiu sa faca o reparatie ; unul isi saruta iubita cu foc peste tot, pe ochi, pe gat, pe umeri, deasupra sanilor, pe buric, pe bazin, pe coapse, pe intradosul genunchilor, pe gambe, pe calcai, pe degetul mare, pe degetul mic mic in timp ce ea recita poezii si chicoteste cu sarm erudit precum gadilata - te intreb, era intuneric sau lumina? si, de fapt, unde erau ei? ; unul isi soarbe mintile pe trip absolut, psihedelic scurgandu-se in propriul sau sine, absorbindu-si egoul cu foame incredibila, scuipand resturile precum cojile semintelor, precum samburii cireselor, precum coastele din cotletul de porc ; unul jeleste si deplange privat de liniste interioara ; unul deseneaza launtric orasul, pe asfaltul plictisitor si monoton de gri ; unul se-ntreaba fara rost despre rostul vietii, al oamenilor, al lumii, al materiei vii si al antimateriei ; unul da mesaje de amor sperand sa simta mai presus de orice mai mult ; unul cred ca mi-era prieten, dar n-am mai vorbit de multa vreme, de-atat de multa vreme incat ne-am uitat si numele ; altul isi deschide o doza de bere ce fasaie si stropeste parchetul vechi de trosneste sub picior si se aseaza concentrat in fata monitorului sa mai scrie o fila de istorie insignifianta. O istorie a noptii luciferice.

ai rezonat la cuvintele cu italic, le-ai simtit, cum nasc niste spatii ce se dilata in corpul tau?

capricios

     Mai tii minte cand iti purtai cu dezinvoltura tricoul larg cu umarul cazut prin orasul canibal si cu cata lejeritate iti paseau talpile in papuci flip-flop pe asfaltul ud dupa ploaia parfumata varatec? Iti mai aduci aminte acele culoare lungi si inguste, holurile subterane cu tevi utilitare subtiri stranse imediat sub tavan ca un buchet pe-ntreaga distanta, ca o poteca printr-un buncar sau cine mai stie ce unitate mega secreta ? Sau presa aia veche, neagra, atragatoare precum erotismul tipografic, cu rotile ei lascive, cu flerul ei deosebit de sarmant ? Ploile torentiale care loveau caroseria masinii cand nu puteai vedea la jumatate de metru in fata ? Dragostea furata pe ascuns, cu pasiune, cu miez vulcanic, cu fruct mieros, cu infinit tangibil ? Cerneala tipografica, placutele metalice, inciziible acide, firea coroziva, natura abstracta a lumii, ochii gri cetosi, imaginile enigmatice, splash-urile pline de sens, culoarea stranie si aparte ? Certurile nocturne cu haine aruncate peste tot prin casa, cu mobilier rasturnat, cu usi trantite la intrare, cu scrasnituri dentare in lift, cu pasii nervosi adancind trotuarul pana la taxi ? Berile naive in bai de multime, in valuri de oameni relaxati si chipuri straine atragatoare cu vino-ncoa in privire ? Scanteierile lichide in ochi dintre rimele versurilor inspirate de necunoscuta din tramvai ? Briza frunzarind peretii cortului ? Bancurile din care radeai pana la epuizare ? Colegii pe care nu-i suportai dar ii salutai cu tot atat de mult drag ? Discutiile inepte interminabile pe teme nepractice ? Bibliotecile, cladirile, rafturile pline de albume ? Mirosul de cafea tragand cortina unei zile importante, pline ? Gustul noului sau senzatia spionatului siret ? Florile din coaja de portocala ? Tensiunea unui peisaj ce-ti strapunge creierul cu ace si sira spinarii cu fiori ? Iubirea alb-negru ? Orele de asteptare a zambetului intarziat in barul ce aproape se va inchide, dar cu muzica atat de buna? Stangacia in a-ti admite dorul viral ? Cautarile printre ruinele conceptuale ; ordinea, dezordinea primordiala ? Sensul, explicatia ? Lingurita furata de bucurie ca ai fost admis ? Mesajele desenate pe asfalt pt trecatorii care nu-ti cunosc intim existenta ? Analiza detaliilor, privirile pe intuneric, perna moale, asternutul cu model, plapuma primitoare precum bratele mangaietoare ? Umbra aia mare lasata pe perete ? Sarutul pe care nu l-ai mai primit ? Pantofii pe care te-ai bucurat nespus de mult sa ti-i cumperi ? Poza aia pe care ti-ai facut-o cand nu era nimeni atent ? Expozitia morbida de pusti teribilist ? Picioarele maiestuoase in dres, pieptul primitor, bazinul darnic, sarafanul, sunetul tocurilor sau geaca de piele ? Bicicletele, o da…, bicicletele ? Tigarile, telefoanele in toiul noptii, impacarile, alergatul, pozele de buletin, vizele, florile aruncate, somnul pe banca, aspiratiile si idealurile, nudurile, machiajul, copilareala, linistea etern-densa, distanta dintre invelisuri, dintre priviri, din timp dintre corduri si acord ? Egocentrismul, gustul intim, vizitele, cuvintele soptite, parfumul, visurile, cosmarurile, dintii, aerul, panorama, viitorul ? Noianul? Troienele…

Prematur. Iti mai aduci tu aminte timpul infantil si zeii vanitosi ?

3:47 / 4:22

afară din lagăr

     Prima dată este cel mai greu. Întotdeauna. Doar prima dată. Cu palmele transpirate, cu degetele tremurând încrâncenate, cu nervul încordat, cu înţepătoare crampe în stomac şi cârcei la limbă, cu spasme la pleoapa superioară uşor stransă, cu pielea fierbinte strângi treptat, încercând să-ţi goleşti mintea până la refuz, uşor trăgaciul până când dintr-o dată, într-o clipă divină de adevăr eliberator conştientizezi că totul s-a întâmplat deja, mult prea repede parcă, deşi cu încetinitorul, fără să apuci să simţi gustul de fiere ce se elibera treptat în tot corpul, în toată cavitatea bucală obişnuită doar cu săruturi moi, cu gust de piersici, de pere sau alte suprafete organice pline de pasiunea trăirii vitale. Multă lume pe care nu o cunosc, ce-i drept, nu te-ar scuti de toate detaliile sordide pe care ţi le doreşti tacit, în subconştient, cu ardoare să poţi compătimi, să poti să te simţi muiat de o poveste caustică la care eşti doar participant şi nu parte vătămată, să te poţi aprecia din poziţia distinctă în care te aflii prin natura ta deosebită, să te poţi compătimii într-un bizar efect revers din varii motive, să te simţi de folos datorită puterii răbdării tale şi capacităţii complexe de empatie pe care o posezi discret.

     Prima dată este cel mai frumos. Doar prima data. Atunci când nu cunoşti, când nu ştii ce va urma, când eşti prizonier străin dislocat, când eşti pierdut în pustiu fără apa de îndeajuns de multe zile încât să te fi deshidratat până la epuizare, când ajungi să păşeşti ca un cosmonaut printre formele materiei pe care n-ai simţit-o niciodată şi ajungi să vezi dintr-o dată totul într-o altă perspectivă diferită. Cu palmele transpirate, cu degetele încleştate în palma strânsă, cu ochii uzi cu reflexii nemaipomenite, cu rădăcina limbii în alertă, cu muşchii scăpărându-ţi, cu oasele muiate, dând târcoale cu privirea, mai ferm sau mai pe furiş colţurilor frumoasei guri, concentrându-ţi-o uşor pe centrul buzelor apoi, pe carnea lor firav texturată ce-şi lasă la iveală fix în centru buricul ce leagă aerul vostru comun de cosmosul interior în care îţi doreşti cu ardoare să te scufunzi, să te scalzi, să te arunci ca într-un pat imens proaspăt făcut cu grijă şi te apropii încet, aerul terminându-ţi-se treptat cu fiecare clipă mai aproape, până când uiţi că mai exisţi şi se întâmplă ; până când deja ţi-ai apropriat necunoscutul la care tânjeai cel mai cu dor. Sărutul s-a terminat. Deşi continuă încă să existe, tu nu mai eşti aceeaşi persoană. Ai absolvit, ai renăscut, ai parcurs poarta infimă a transcendenţei, te-ai metamorfozat, eşti altcineva. Ai devenit mai mult decât era persoana clipei anterioare. Multa lume, pe care n-o cunosc, e adevărat, ţi-ar da şi restul intormaţiilor tehnici şi toate detaliile picante, cronologic, succedând suculent cu descrieri lascive a ce urmează, a ce a fost, a cum s-a terminat, a cum a continuat, să te facă să simţi, să te ilumineze, să-ţi umezească pielea pe interior cu emoţii pe care încă nu le-ai încercat, să-ţi împărtăşească experienţa sa profundă nou dobândită, să-ţi arate cine este cu adevărat, să te atenţioneze la ce nu ai cunoscut, să-şi bucure firea cu faptul că te-a iniţiat, să fi încântat că ţi-a împărtăşit viaţa sa măruntă clipă cu clipă. Eu cred că oricum nu mai contează.

- Nu ma minunez prea simplu, de-aia nu am umplut textul de semne de intrebare, acolo unde altii vor simti nevoia sa le gaseasca prezenta.

?

gasesc a fi tare curios ca nu pot numi nici un animal, inafara de om, care sa comita actul sinuciderii. poate exista, dar nu stiu eu; dar daca nu exista, de ce asa, oare? sa intre in categoria acelor minunate abilitati pe care le are doar mintea umana? umorul si moartea.

precum un om de stiinta, steril si onest, ma intreb care este "adevarata" iubire, aceea monogama, dedicata unei singure persoane pana la idolatrizare, riguroasa in respecarea regulilor - nimic colorat inafara conturului - precum pamantul ce te tine de sub picioare, dur si... responsabil, in siguranta, sau cea ca o pictura de-a lui Pollock, care este si stie ca este natura si face doar ce pofteste si cand pofteste, care se exprima liber peste granite impuse, care poate rani doar pt. ca este, pentru oricine, oricand, oriunde, oricum, asemeni aerului fara de care n-ai mai fi? si stiu ca sunt indivizibile-ntre ele, iar amandoua-si poarta numele si nu exista s-o definesti pe una prin cealalta.

in pare azi ca dumnezeu, daca nu nascut de om, asteapta sa devenim dumnezei; la fel cum parintii viseaza sa devenim si noi parinti, cum profesorii asteapta sa-ncolteasca ideile, cum iubitii sunt impliniti cand dau mai departe emotie pura sa defineasca si sa ordoneze. ca intr-un joc naiv sau inocent de leapsa, dumnezeii s-ar putea iubi intre ei, dar cum ar putea ploaia sa nu lase iarba sa creasca!

Curatorul spatiului curativ

Ma uit inainte si vad totul fara sa stiu insa nimic. Privirea mi-e incetosata in gol, in golul dintre alte doua goluri, unul prezent, unul viitor. Mi-aduc aminte cand mi-ai zis ca sunt neiertator ; cand desi nu tineam scorul, scorul era tinut de aceleasi celule care ma tineau si pe mine. De neinduplecat, ma simt de parca mi-as aminti fiecare varf de sageata sau fiecare lama de spada ce mi-au cunoscut miezul firii vreodata cumva si nu mai cunosc aproape nici o mangaiere ce mi-a stiut candva pielea fiintei prezente. O alta fiinta absenta… as crede ca a ajuns vindicativa.

[…]

Mi-aduc aminte cand am iesit din lift, tot scurs, tot sters, aproape tot inexistent, pe de-a-ntregul furat de alt univers morbid si-ntunecat si umed si napadit de mucegai si am deschis usile liftului si am impins usa grea de la parter si v-am vazut cu nici un ochi. Ne-am salutat in alt timp decat cel prezent al meu si-atunci ai vazut si-ai intrebat. Ti-am zis ca da, ca-s bine ; am zambit si am plecat.

[…]

Nu imi aduc aminte cand ti-am zis ca te-as putea saruta pe frunte cum numai parinteste nu ti-ar parea, desi parca mi-aduc. Te tachinam ; si imi placea nesiguranta, acel mister intre doua sarutari necunoscute, poate cu drag, sau poate aspru. M-am scris, fara sa stiu a scrie asa, in ritmu-ti cardiac. Am scris o poezie, cand nu creadeam a stii a scrie. Nu mai stiu pe unde s-a ascuns, prin alte hartii, stiu doar c-avea o nemasura si un neritm, iar rima doar pe-alocuri, dar continutul ca un lut, sau ca o coca, incert si moale, as spune intre nou- si ne-nascut. Doua coperti de carta se-ademeneau sirete prin telefonul fara fir. Desigur, alti copii decat aceia care intaia oara se-nghionteau razand ca sunt copii si au ajuns s-o stie, sau s-o vada prin ochii reflectati iubiti, il jucau. Desigur, fara vreo importanta asta ! …Si, de curand abia, ti-am gasit, ca un postas imprastiat, sau poate ca un destinatar nomad mai curand, intr-un mediu imaterial, nespus de multele nespuse epistole fara de plic. Inca ravneai acel sarut ce sa-ti trezeasca fruntea.

[…]

Mi-aduc aminte noptile in care primeam telegrame erotice, aduse de soli digitali, zemoase, pufoase, pofticioase, printre multe alte -oase glazurate. Mi-ai zis odata ca as fi usor necrofil si, desi suspectam ca sunt necrofag, mi-as fi dorit mai tare sa fiu cronofag. Intuiam, desi nu reuseam. Uau, deja s-a-nserat ! Stiu cum mi-ai purtat de grija si ti-ai purtat de sentimente, dar n-am avut decat acel raspuns. Compozitii abstracte se compun si recompun intre doua trupuri calatoare ce ajung sa se-mblanzeasca prin splendoarea fiecaruia.

[…]

Mi-aduc aminte cand puteam sa fiu gelos pe vant, pe drum, pe ore… pe carti, pe-asternuturi, pe lumina din zi… poate pe amintiri ; pana ce voi uita.

1:50

extrospectii noir

      O mica insula atemporala in oceanul de ordine pe care trebuie s-o fac inainte : memento mori.
      Nici ca se putea mai bine in a fi mai filmic ! O amorfa de pustietate imbraca atmosfera casei. E aproape intuneric in toate camerele si lumea doarme (pentru ziua de maine cu programul ei cotidian). Desi vantul isi face simtita prezenta din cand in cand prin suieraturi urmate de valurite mangaieri reci pe picioare, stau in pantaloni scurti. Afara ploua, sau cel putin a plouat in ultimele ore, iar picuri mai cad pe pervaz cantandu-mi intrerupt de pauze pocnituri scurte repetate aritmic ca intr-o compozitie muzicala experimentala. – ma intreb de ce oare mai mereu oamenii descriu vremea de afara atunci cand scriu –
La fel ca in incadraturile de film in care personajul este zarit prin usorul usii, de undeva din intunericul exterior anex, stand in camera sub o lumina ce-i amplifica prezenta, asa si eu stau in fund pe marginea patului, nu chiar cocosat. Ma apucasem sa fac ordine, cel putin asa credeam, sau macar cu asta pornisem in gand in a-mi desfasura ceea ce a devenit rapid epopeea trairilor si actiunilor urmatoare.
Ma uit pe fotografii, exact ca-n scena aceea din filmul pe care l-ai vazut candva, desi nu mai stii exact cand, poate, cand vuieste vantul afara si obiectele trosnesc prin camera. Trec prin portaluri care ma readuc in apropierea diversor persoane care nu mai sunt in peisaj sau care nu mai sunt deloc – ce este omul ? – , cel putin apti de a fi observati sau interactiona. Imaginile sunt facute de mine si mi le-amintesc pe fiecare in parte aproape : reusite sau nereusite in a reda momentul trait, caci momentele nu pot a-mi fi fost decat reusite dinspre prezent. Lucioase sau mate, subexpuse, supraexpuse, corecte ca o descriere amanuntita, ampla si exacta sau arse precum niste amintiri solare, foarte contrast, sau moi, clare sau neclare si cu puncte de focus ascunse intr-un mai vast interes, intr-un complex de informatie ce invaluie, color, alb-negru, trec prin ele nici prea lent nici prea rapid.
Poate ca nu sunt chiar omul cuvintelor intotdeauna, sau nu caut sa-mi exprim vizibil (cert, caci poate fi si auzibil, nu ?) si oarecum sa-mi imprim trairile pe moment, in proximitatea obiectului generator, concatenate multivalent pana la contrarii pe alocuri, insa imi sunt revelate „din negura timpului” ( - ca pusti usor teatral pe alocuri, cu un simt al dramatizarii bine insusit, alegeam adesea expresia asta in textele vremii ; nici nu era o chestiune de placere in a o folosi, cat ilustra cu o posibila certitudine, cadea ca o haina bine croita pe ceea ce-mi intelegeam atunci a-mi fi statusul launtric - ) emotii, sau chiar sentimente, pe care le-am avut sau le am si le voi avea in continuare sau le voi pierde undeva pe drum, desi putin probabil, consider.
Spre deosebire de stiintele asa zise exacte, ciudat lucru / fenomen sentimentele astea, parca, nu ? Ca si cum te-ai intreba daca-i noapte sau zi afara cand stai intr-o casa fara ferestre, sau ca si cum ai vrea sa stii daca aerul din balonul care este in alt balon umflat este cald sau rece. Cam greu sa ajungi cu termometrul intr-un loc inaccsesibil – copii, nu va ganditi la prostii, caci asta e o treaba pe bune serioasa – iar in ceea ce priveste faza solara de afara, daca ai iesit sa aflii (doar din curiozitatea de a stii), deja te lasi prada influentei vremii, zic.
      Ca tot ma amuzam cum isi joaca adesea vremea rolul de mijloc stilistic fara vreun consimtamant prealabil, ma-ntrebam acum daca oare peste x timp, in viitor, cineva ar da peste textul asta (cu un oarecare caracter de jurnal) pe undeva si l-ar citi, daca ar fi curios sa caute in registre conditia meteorologica de trecutul atunci, azi-ul de aici si acum pentru mine. Poate, pe undeva, cum caut si eu acum cu mintea detaliile imaginilor care-i cuprind si „imortalizeaza” pe cei de atunci (care mai sunt sau nu mai sunt ei insisi) la care ma uit azi, cand inca ploua afara, rasunandu-mi pervazul din timp in timp sub puterea fiecarui picur si se aud caini latrand printre blocuri si schelalaieli infundate.

planaj lamentabil în (in)existenţă

Raport de stare. Diagnosticul "incapacitate cronica de comunicare, acutizata pe fond intunecat revelat". Remedii: anarhie. Tratament: o teasta crapata pe zi in lumina puternica contre-jour.

    "Mi-e sila, mi-e greata, sunt nervos, irascibil, iritat si revoltat.
     M-am saturat sa (a)par altfel decat sunt (din diverse motive, atat etice / morale, cat si materiale, dupa caz). M-am saturat sa-mi lipseasca confortul. M-am saturat sa traiesc in aceeasi cloaca fizica si mentala de 10 ani cu piloni rezistenti ai acestei cupole, pe care nu-i voi enunta. M-am saturat sa nu am o persoana pe care sa ma pot baza (oricand) psihic si emotional. M-am saturat sa fiu bombardat pana si in intimitate aproape zilnic cu enunturi, idei, teorii despre boli, catastrofe, drame, moarte si argumente mistice la toate cele enumerate, fapt care duce lent, gradat, structurat (sau sigur, ca nu stiu exact cum sa ma exprim aici) la paranoia, stres si griji continue subjustificate, la un fond anxios sau depresiv. Ma saturasem si de procesul de lamentare. M-am saturat sa nu fiu inteles, sa trebuiasca sa ma explic.
     Cu doua zile de primavara nu trece (o) iarna (lunga / anevoioasa). Nu imi permit sa ma mut intr-un loc mai mult sau mai putin "(doar) al meu" deocamdata, nu pot lua o pauza; nici macar sa-mi inchid mobilul o zi nu-mi permit.
     Lipsa constanta de liniste interioara intrerupta rar de oaze de calm si aparenta (nu pseudo-, cat mai degraba cvasi-) armonie duce treptat la atrofierea papilelor gustative responsabile cu aroma particulara vietii (cu nuante caracteristice efemere uneori apreciabile) si mai apoi la pierderea vointei de a supravietui. Iar totul (in jur) se consuma, altereaza, degradeaza si in cele din urma distruge in acest rastimp (de neputinte si resemnare) pana la punctul de ireversibilitate. Psihotic. Mortuar. Fantomatic in final.

     Declatatie intocmita azi in sediul central conceptual (cel mai inalt), camera (subterana) a metroului neprevazut, incheiata si semnata pe proprie raspundere, Z."


Si sa mai crezi contrariul, ca motorul trairii neuns la timp de multa vreme s-a stricat si nu ai/gasesti ceva nou de spus in fiecare zi, din trunchiul si rarunchiul creativitatii; pfff, ce scuza mediocra!
La asa o lectura buna merge si un Wagner sau un Carl Orff (desigur, Walküre sau Burana, sa poata publicul meu infocat sa simta ca epatez), nu atat pentru gravitatea care motiveaza, sau ilustreaza vreun moment de izbanda glorioasa, semi-absoluta, poate chiar cu usoare note fatidice, cat pentru forta pe care o implica, imprima, impune strivitor. Sfat practic: niciodata nu poti fi prea sigur ca s-au stors bine rufele, asa ca reia procesul (in mainile tale)!